Fâșii de cer pluteau în rouă,
Plângând cu lacrimi de copil
Sub asfințitul unei raze,
Îmbrățișându-se timid…
Secaseră cuvinte și iluzii
Căci doar tăcerea mai avea ceva de zis…
Încet, văzduhul se stingea-n țărână
Și se lăsa amurgul unui vis…
Acum mai rătăcește amintirea
Cu spinii ei de fulgere-otrăvite
Un cer apus demult…ca o himeră
Un gând topit în ierni dezăpezite…
Cu pași-i reci se stinge și regretul…
În viața-i efemeră, de un ceas…
A încetat să plângă infinitul
Și mor în pace lacrimi de pripas…
