Zambete pentru mai tarziu

Gabriel Garcia Marquez spunea ,,Nu plange niciodata pentru ca s-a terminat…zambeste pentru ca s-a intamplat”. Cand am citit pentru prima oara aceasta fraza, reactia mea a fost una de zeflemea incarcata cu tristete – ,,Da…ca si cum ar fi atat de usor sa pierzi ceva ce iubesti…ca si cum ar fi o consolare faptul ca ai trait o secunda de fericire, cand ai fi putut trai 1000…”.

Si da…poate ca toti avem momente cand gandim astfel. Eu una am gandit in felul asta de cate ori mi s-a parut ca viata se grabeste sa ma desproprietareasca fortat de lucruri si oameni la care am tinut din tot sufletul. Tocmai pentru ca am incredere in destin si cred in coincidente, mi-a fost de multe ori foarte greu sa inteleg de ce Dumnezeu iti scoate in cale o anumita persoana si o leaga de sufletul tau pentru ca apoi sa ti-o ia inapoi? De multe ori mi-am pus intrebarea asta ,,De ce?” si m-am gandit, nu fara amaraciune, ca poate n-a avut rost sa cunosc acel om si sa-l iubesc, daca oricum nu avea sa dureze…

M-am gandit zilele astea foarte mult la toti oamenii pe care i-am cunoscut si care m-au marcat intr-un fel. Oameni alaturi de care mi-ar fi placut sa traiesc mai mult decat o zi, un weekend sau o luna, oameni pe care mi i-as fi dorit in viata mea pe o perioada nelimitata. Desi am impartasit impreuna doar cateva clipe, neinsemnate in economia unei vieti, am invatat ca uneori o strangere de mana isi pastreaza caldura odata cu trecerea timpului, iar un sarut poate insemna un legamant ascuns undeva in suflet, pentru totdeauna…

Aici nu vorbesc in nici un caz de relatii esuate dupa care ramai cu o umbra de regret… E vorba de oameni pe care i-am cunoscut in circumstante gresite sau care faceau parte din lumi diferite de a mea. Uneori imi vine sa zambesc la gandul ca cei mai multi dintre oamenii ce mi-au fost aproape de inima veneau din alte tari si alte culturi decat a mea. Si, cu toate ca am vorbit cu ei in alte limbi decat romana, cu toate ca am admirat apusuri de soare departe de cerul Bucurestiului si cu toate ca am vizitat impreuna alte orizonturi decat cele mioritice…nu am putut alunga nici o clipa bizarul sentiment de ,,acasa” pe care mi-l dadea prezenta lor.

E incredibil cum prezenta unei persoane alaturi de tine te poate face sa te simti straniu de…familiar, iti poate da impresia ca toate sunt la locul lor si ca te afli exact in locul care ti-a fost harazit…ca atunci cand sunteti impreuna totul pare sa se lege si totul este bine…

Privind inapoi, am simtit de multe ori tristete la gandul distantei ce ma separa de acele persoane…poate si regret la gandul ca nu am vazut suficiente apusuri de soare alaturi de ei si n-am batatorit suficiente carari impreuna. Dar, tot mai mult si chiar fara sa vreau, incep sa simt ceea ce a simtit cu siguranta si Gabriel Garcia Marquez atunci cand a scris cele ,,13 randuri pentru viata”, din care face parte si cel legat de finaluri…

In loc sa ma gandesc ,,De ce nu a durat?”… imi dau seama ca Dumnezeu iti scoate in cale oameni minunati, care sa-ti lase urme in suflet si in minte, care sa te faca sa vezi lucrurile din perspectiva lor si care, desi nu vor ramane in viata ta, te vor schimba pentru totdeauna…

Imi dau seama si ca uneori ti-i scoate in cale in momente in care aproape ai incetat sa mai crezi cu toata inima, iar prezenta lor, chiar vremelnica…te face sa privesti viitorul cu mai multa speranta. Sunt oameni ce te ajuta sa iti umpli plamanii cu aer si sa ridici capul sus, privind spre orizonturi indepartate, cu credinta nestramutata ca le vei atinge intr-o zi… Pentru ca pana la urma si ingerii pot fi de mai multe feluri…

Tot mai mult, ma simt teribil de fericita la gandul ca am avut ocazia sa impart cateva clipe alaturi de acesti oameni speciali, care au stiut sa ma faca sa simt ca locul meu este alaturi de ei. Sunt recunoscatoare ca, datorita lor, ,,acasa” a fost si Viena, si Cortina d’Ampezzo, si Milano…chiar si Frankfurt.

Si, in cele din urma… nu pot decat sa ma simt extraordinar de norocoasa. Norocoasa ca am avut privilegiul sa cunosc oameni carora e atat de sfasietor de greu sa le spui ramas bun..

,,He came to me to be a friend

And I knew somehow he couldn’t stay

That he was someone I would know a little while…

He brought a smile and he was free…

But he came to give it all to me…

A chance to see the way he sees

So I could fly…

From Richard’s window…to the sky”

Olivia Newton-John – ,,Richard’s Window”

Acest articol a fost postat in Jurnal. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>