Viata de dupa ura

Cel mai usor lucru pe care poti sa-l faci pe lumea asta este sa te enervezi. Sa te asezi pe un scaun, cu bratele incrucisate, cu o mimica suparata si sa stai sa meditezi la cate motive de nemultumire ai. Si oho…ce or sa mai vina motivele, doar omul este imbatabil la a-si gasi scuze si pretexte pentru justificarea propriei nefericiri. Si nu stiu cum se face, dar niciodata sursa acelei nefericiri nu se afla in noi insine. NU. Invariabil, domiciliul ei este in altii, in cuvintele lor nepotrivite sau in absenta celor potrivite, in lipsa circumstantelor favorabile sau in amarul celor nefavorabile, in momentul de cumpana sau in clipa de ragaz…niciodata in noi, niciodata in temerile noastre, in sufletele noastre parjolite mai mult de flacara urii decat de a iubirii. Intotdeauna „infernul sunt ceilalti”. Doar e cel mai simplu sa fie asa, nu?

Cu toate astea, exista si altceva. Exista un moment in viata in care, daca esti norocos si iti doresti suficient de mult, poti sa simti dragostea Lui Dumnezeu, poti sa simti seninatatea acoperamantului Lui, poti sa te duci putin cu gandul la menirea pe care fiecare dintre noi o avem pe aceasta lume. Si pe care, din pacate, prea putini o exploatam asa cum trebuie. Prea putini avem curajul sa fim fericiti.

Nu scriu acest blog strict sub imperiul Sfintei Sarbatori de astazi – Invierea Domnului Nostru Iisus Hristos. Nu sunt genul de cuvinte pe care sa le rostesti odata pe an, in locul si momentul potrivit, dupa care sa te intorci la metehnele de zi cu zi. Pentru mine este un mod de viata.

Saptamana Patimilor din acest an a fost pentru mine o saptamana a invataturilor, o saptamana a deschiderii sufletului si a regasirii de sine. Si pentru asta sunt foarte recunoscatoare Celui de Sus. Mi-am dat seama ca de multe ori noi oamenii ne pierdem in maruntisuri lipsite de importanta si pierdem din vedere lucrurile minunate pe care viata ni le poate harazi. Dumnezeu ne-a creat pe acest pamant ca sa fim fericiti, ca sa iubim si sa fim iubiti, ca sa oferim Soare si sa primim Soare. Noi insa am inlocuit Soarele cu umbra, dragostea cu ura si am ales sa ne razvratim in loc sa ne gasim locul in aceasta lume, in loc sa ne cautam fericirea. Am ales sa fim niste asa-zisi rebeli pe scena vietii, plangandu-ne ca viata e dura, ca viata e urata, ca nu avem parte de iubire, ca nu avem parte de ce ne dorim. De prea putine ori insa am indraznit sa recunoastem, privindu-ne in oglinda, ca nici macar nu am incercat.

Exista un banc vechi, aproape ,,clasic”, in care Itic se ruga la Dumnezeu sa il ajute sa castige la loterie. Se ruga azi, se ruga maine, poimaine, pana cand tanarul Itic ajunge un mosuletz cocarjat, dar care se ducea in fiecare zi la Biserica si se ruga acelasi lucru – sa castige la Loterie. Intr-o zi, pe la sfarsitul vietii, in timp ce se ruga ca de obicei, Dumnezeu I se arata intr-un bulgare de lumina si ii spune dojenitor: ,,Itic, daca vrei sa te ajut, fa-mi si mie un serviciu – CUMPARA-TI UN BILET!”.

Desi este doar un banc, substratul acestuia este mult mai adanc. Dumnezeu ii ajuta pe cei care se ajuta singuri, sau, cum spun latino-americanii ,,Ayudate y te voy a ayudar”(Ajuta-te si te voi ajuta si eu”). Numai ca asta presupune ca mingea se afla in ,,terenul” nostru, presupune
un exercitiu de responsabilitate si intelepciune in a stabili exact CE vrem. Marea maladie a secolului nostru este ca suntem bombardati de prea multe lucruri si tentatii incat sa mai avem ragazul si dorinta de a ne aseza pentru o clipa undeva pe margine si de a ne gandi exact CE ne-ar face fericiti. Daca vei intreba un om deprimat sau trist de motivul nefericirii lui, iti va insira neobosit nenumarate motive ale starii sale de melancolie. In schimb, daca l-ai intreba ,,Ok…si ce ti-ar trebui sa fi fericit?”, ei bine motivele nu s-ar mai insirui la fel de rapid in discursul lui. Cu siguranta ar spune ca ,,prea multe” sau ,,oricum nu le voi obtine niciodata”. Si asta pentru ca e mai usor sa te plangi decat sa te gandesti exact CE iti doresti si sa lupti sa obtii ACEL ceva.

O caracteristica a vremurilor noastre este invidia, apetitul insatiabil de a te uita in curtea vecinului si a comenta apoi ca iarba lui e mai verde sau ca are mai multe capre :) decat tine. Ce poate fi mai simplu decat sa comentezi cum a obtinut X ceea ce are azi, cum e de fapt viata lui Y sau cum nu merita Z toate cate are? Poti avea dreptate sau te poti insela, in fond nimeni nu stie ce se intampla in casa vecinilor, insa intrebarea mea este ,,De ce?”. Ce rost are sa iti consumi energia invidiind un om pentru ceea ce are, in loc sa te gandesti ,,OK. Vreau si eu sa am ceva similar. O sa lupt si o sa reusesc”. Sau, daca esti intelept, sa meditezi daca intr-adevar vrei CEEA CE ARE EL sau daca pe tine te-ar face fericit cu totul altceva. Asta inseamna maturitate si luciditate deopotriva.

Am avut prieteni care m-au ranit cu faptele si vorbele lor, care m-au dezamagit si m-au facut sa spun, in rastimpuri, ca nu merita efortul de a fi prieten, ca oamenii sunt egoisti, ca trebuie sa te tii departe. Ei bine, in momentul asta, cu toata luciditatea de care pot da dovada si cu toata sinceritatea, as dori sa le multumesc fiecaruia dintre oamenii care m-au dezamagit la un moment dat. Fiecare dintre ei a avut un rol in viata mea, cu fiecare am impartit si bune si rele (dar incerc sa mi le reamintesc doar pe cele bune) si – mai presus de orice – fiecare dintre ei mi-a dat o lectie de viata, dar nu in sens negativ, la modul ,,Sa nu mai crezi/sa nu mai faci/sa nu mai dregi”, ci dimpotriva…mi-a aratat ca sunt suficient de puternica incat sa trec peste provocarile vietii. Mi-a aratat nu ca POT FI puternica ci ca SUNT puternica. Si pentru asta le voi multumi intotdeauna.

Am avut si eu momente in care i-am blamat pentru comportamentul lor, clipe in care am gandit ,,De ce?”, de ce a trebuit sa fie asa, dupa ce investisem atata sinceritate si incredere in relatiile cu ei. Momente in care mi-am zis in subconstient ,,Lasa ca intr-o zi o sa regrete ca mi-au pierdut prietenia” sau ,,Lasa ca o sa le para lor rau candva, o sa-si dea seama”.
Ei bine astazi…nu ma mai intereseaza daca vreodata le va parea rau pentru cele facute, daca vor regreta egoismul de care au dat dovada sau daca se vor autoinvinovati candva pentru modul in care s-au comportat. Si asta pentru ca i-am iertat. Pentru ca am ales sa las deoparte ceea ce a fost rau, am ales asta constient si cu seninatatea celui care stie ca viata inseamna mult mai mult decat mici dezamagiri personale.

VIATA ESTE…ACOLO. ASTEAPTA. Fericirea asteapta. Totul este la distanta unei…intinderi de mana. Trebuie doar sa ai curajul sa intinzi acea mana. Si, mai presus de orice, sa-ti intinzi aripile si sa CREZI, nu de maine sau de poimaine, ci de ASTAZI, din clipa asta…sa crezi in menirea ta si in faptul ca fericirea nu este un concept de neinteles si nu este o himera. Fericirea sta in capacitatea noastra de a afla ceea ce vrem si de a avea credinta si tenacitatea de a ne transforma visul in realitate.

Acest articol a fost postat in Jurnal. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>