Arhiva lunara: iunie 2007

Incotro se indreapta Romania?

Pot incerca să dau răspunsul meu, al unui plătitor de taxe care muncește de la 9 la (teoretic) 5 și care încearcă să trăiască frumos în această țară, fără să-și murdărească prea mult pantofii în mocirlă și fără să-și pervertească principiile pentru a da un elan planurilor de viitor, prin ceea ce se numește elegant ,,compromisuri”. Al unui om considerat prost pentru că a ales să stea, nu să plece.

România nu mai e a mea (nici a urmașilor urmașilor mei), ci a cocalarilor cu ghiul pe deget și a pițipoancelor cu tricouri paietate D&G drapelate până la limita supraelasticului pe silicoanele cumpărate de ,,investitorul strategic” . Și, printr-o logică elementară, a ,,urmașilor urmașilor” lor.

Ce mă sperie cel mai tare este seninătatea care mă cuprinde când pun piciorul în afara granițelor țării. Oricât de apăsată de griji și stresată aș fi, acel ,,Immigration Line” luminos care mă așteaptă la intrarea în orice aeroport al lumii îmi dă o senzație de ,,acasă” infinit mai pregnantă decât sictireala cu care mă întâmpină agentul vamal ,,Maricica Maricescu” de pe Otopeni, care se crede sora mai mică a lui James Bond pentru că ștampilează pașapoarte și care mă măsoară din cap până-n picioare cu o silă atât de densă încât nu-i mai lasă energie nici să-mi ureze amărâtul ăla de ,,Bine-ați venit!”.

Mă simt mai acasă în orice alt loc în care bordurile nu se schimbă de trei ori pe an, miniștrii nu-și construiesc mausolee de 1.500 de metri pătrați pe bani publici (ci au bunul simț să se rezume la vile cu un singur etaj) și unde pot ieși în trafic fără să fiu băgată și scoasă din diverse locașuri doar pentru că nu am avut chef să trec pe galben și să las gorila cu chip uman care ascultă manele în Dacia din spatele meu să ajungă cu 5 secunde mai devreme la următorul semafor.

Mă simt mai acasă în orice loc în care bunul-simț nu este un handicap, buna-creștere nu este un semn de prostie și unde nimeni nu mă măsoară din cap până în picioare cu dispreț când mă duc să fac la mall îmbrăcată în blugi, teniși și un tricou, în loc de fustă până la fund, tocuri de 10 centimetri și patru straturi de machiaj.

Mă simt mai acasă în orice loc în care oamenii ies în oraș ca să se distreze, să râdă cu poftă și să vorbească despre toate și nimic, nu să-și zăngăne cheile de la merțan și să stea încruntați în spatele ochelarilor negri PRADA la 11 noaptea doar ca să se bată cu alți copii de bani gata în tricouri Cavalli și cai putere.

Mă simt mai acasă în orice loc în care biletele la operă se epuizează cu săptămâni înainte, în care e coadă la muzee când e o expoziție nouă și în care oamenii nu se duc la teatru în adidași și pantaloni scurți.

Mă simt mai acasă în orice loc în care oamenii reușesc să mai fie oameni, să mai fie buni, amabili și plini de speranță. Unde cineva încă îți mai cedează locul în metrou și te ajută să-ți urci câteva trepte valiza prea grea în loc să se uite indiferent, după care să facă mișto și să încerce să te agațe.

Mulți vorbim de lucruri mari, fundamentale, însă viața aparține lucrurilor mici. ,,The devil is in the details”, spun americanii. România despre care Mircea Badea zice pe bună dreptate că ne ocupă tot timpul este România fleacurilor care ne toacă nervii, a mărunțișurilor care ne fac să dăm cu capul de zid de mii și mii de ori, a zilelor care încep cu speranță și cu încercarea de a mai păstra o brumă de încredere în oameni și se sfârșesc cu amintirea unui claxon impertinent, a unei înjurături nemeritate sau a unui alt concitadin anonim care nu va ști niciodată cât de tare ne-a dezamăgit cu chiștocurile lui aruncate dintr-un X5 sau cu sticla de plastic pe care nu nimerește s-o arunce la coș. Bunul simț e prea anevoios.

Sunt zile când vreau să-mi crească gheare în loc de unghii și să înlocuiesc buna-creștere cu tupeul. Să-mi trag un tricou mulat pe mine, să-mi înnegresc ochii cu rimel, să trântesc câteva pufuri de sclipici pe deasupra și să fiu fericită. Mă înspăimântă cât de mulți oameni sunt ,,fericiți” în felul ăsta. Fericiți cei săraci cu duhul…ca a lor va fi Imparatia Cerurilor.

Postat in: Jurnal | Niciun comentariu | Lasa un comentariu