Atunci cand stii…

Se spune ca atunci cand cunosti „persoana” (si nu, ghilimelele nu sunt intamplatoare) cu care iti este scris sa fii toata viata, o simti. Ai un implus, o tresarire, un fior…oricum ai vrea sa-l numesti. E ceva inauntrul tau care spune ca persoana respectiva e „The One”.

Am auzit asta de multe ori si da…chiar daca nu am cunoscut deocamdata persoana care sa fie „The One” pentru mine, incep sa inteleg foarte bine ce inseamna sa ai un asemenea sentiment, ca totul este la locul lui, ca toate se leaga, ca esti acolo unde trebuie sa fii. Chiar daca nu e vorba de dragoste, acest sentiment de „belonging” undeva, sentimentul ca asta e ceea ce iti doresti, ca asta vrei sa faci, ca asta vrei sa FII ramane la fel de puternic in orice domeniu al vietilor noastre, cu conditia sa fim suficient de norocosi sa ne gasim drumul potrivit.

Am stiut mereu ca voi fi un „citizen of the world”, ca „the world won’t ever be enough” :), ca imi doresc sa activez intr-un mediu intercultural. Cand am terminat insa facultatea, nu am avut acel sentiment de „right person, right place, right time”, pe care ma asteptam sa il am. Am lucrat in domenii extrem de interesante, am calatorit in toata lumea…si cu toate astea am simtit mereu ca ceva in mine e diferit. Diferit de prietenii mei, de colegii din generatia mea…ca ei isi doreau cu totul altceva decat mine, ca vedeau lumea altfel. O vreme am crezut ca eu sunt cea care vede lumea „gresit”, cu niste ochelari roz si cu un idealism mult prea pronuntat. Si poate asa si este. Am invatat insa, de-a lungul drumului, ca nu exista drum „gresit” si drum „corect”, exista doar alegeri care ni se potrivesc sau nu.

Acum exact un an de zile, in octombrie 2006, faceam un stagiu la Ministerul Afacerilor Externe si aveam revelatia ca viitorul meu e foarte clar. Ca masteratul in afaceri pe care il incepeam era perfect, ca superjobul meu era exact ceea ce imi trebuia, ca visele mele de a face un masterat undeva in strainatate, de a-mi lua viata in maini si a cunoaste in profunzime alte lumi, alti oameni, alte moduri de gandire…ca toate astea sunt doar iluziile unei fete de 23 de ani cu imaginatie mult prea bogata. Niciodata nu am avut senzatia ca totul e atat de clar si de neclar in acelasi timp mai mult decat in acea luna octombrie. Aveam senzatia ca totul e limpede in fata mea, ca viata mea e oarecum „trasata”, dar ma simteam atat de departe de ceea ce imi doream cu adevarat.

Privind inapoi, imi dau seama ca m-am amagit multa vreme cu gandul ca asta era ceea ce imi doream. Ca de fapt imi era frica sa ma gandesc la ceea ce imi doresc cu adevarat. Imi era frica de faptul ca, daca mi-as fi dat seama ceea ce imi doresc cu adevarat, ar fi trebuit sa actionez ca sa obtin acel lucru. Ar fi trebuit sa ies din monotonie, sa alung sentimentul de complacere intr-o comoditate pe termen lung, sa obtin ceea ce imi doream. Si, inconstient, imi era frica de asta.

Nu mi-a fost usor sa ajung aici. Si nu, nu o spun ca sa ma laud, ci pentru ca, privind inapoi dupa aproape 3 luni, imi dau seama ca m-am imbarcat in aventura mea europeana cu o doza de entuziasm si una si mai mare de inconstienta. Ca un inotator care se arunca direct in valuri, fara sa calculeze adancimea apei. La momentul respectiv nu mi s-a parut nimic dificil, nu intelegeam de ce prietenii si parintii ma intrebau de cate 10 ori pe zi „Dar esti sigura? Stii ca vei fi singura acolo, printre americani?”, ,,Stii ca nu vei avea cu cine sa schimbi o vorba in romaneste macar?”, ,,Stii ca ei sunt atat de diferiti de noi?”, „Stii ce volum de munca presupune asta?”. Da…stiam si stiu. Insa nu mi-a pasat. Nu am putut intelege atunci de ce toata lumea ma batea pe umar si-mi spunea ca am un mare curaj.

Nu mi se parea ca e un mare curaj, mi se parea doar ca fac ceea ce trebuia sa fac de multa vreme – imi urmez inima. Acum insa…privind inapoi, le dau un pic dreptate. Privind inapoi, imi dau seama ca am facut un salt fara plasa de siguranta, fara sa ma uit inapoi si fara sa realizez macar dificultatea. Si asta ma incanta si ma surprinde in mod placut. Faptul ca mi-am asumat acest salt si l-am facut sa para firesc, ca entuziasmul meu a facut drumul sa para lipsit de obstacole, desi nu a fost asa.

Inainte sa plec din Leiden, am avut o discutie cu profesorul meu coordonator, Dr.Suransky. Un om extraordinar, un expert in relatii internationale si un mare profesionist. Si dupa conversatia cu el, m-am simtit poate mai mandra decat m-am simtit vreodata pana acum. In ultima mea zi, mi-a trimis un email rugandu-ma sa vin sa-l vad la biroul lui de la facultate, ca sa vorbim despre lucrarea mea finala, „Eastern European Nationalism, between Western Betrayal and Western Bliss”(continutul e la fel de controversat ca si titlul, va asigur :)).

M-a surprins faptul ca mi-a spus sa vin fara sa le spun colegilor mei de asta, pentru ca lor nu le-a citit inca lucrarile. Pe moment, m-am intrebat ce are oare de discutat atat de important incat trebuie sa fim doar intre 4 ochi. M-am dus cu o mare curiozitate, stiind ca ii placuse f.mult proiectul meu de Midterm („A Marxist Perspective on the Latin-American Apartheid”) si Reaction Paper-urile mele, ca imi spusese in mai multe randuri ca apreciaza stilul meu critic. De cate ori puneam cate o intrebare mai incomoda la un curs, comenta mereu razand „Great question. Coming from Diana, it had to be a critical one” :).

Am intrat in biroul lui si mi-a spus sa ma asez pe scaun, lucrarea mea fiind pe masa. Reconstitui cu atat de multe detalii pentru ca undeva in mintea mea simt nevoia sa reconstitui momentul pentru a retrai acel sentiment de „right place, right time” despre care vorbeam la inceput. M-a indemnat sa ma uit pe lucrare spunandu-mi ca vom vorbi dupa. Pe ultima pagina din cele 25 erau 3 paragrafe mari scrise cu rosu.

M-am uitat la el putin intrebator, nu stiam daca are de gand sa-mi spuna „live” ce scrie acolo sau daca vrea sa citesc chiar eu. „Go ahead, read it…we’ll have time to talk later”. Am citit si mi s-a pus un nod in gat. „This is a superbly tuned expose, well conceived and developed, considerable research, well rounded and well presented. Excellent work. Your performance in and out of the class have been superior. You are an imaginative and critical thinker, with a fine analytic bent and it’s been truly a pleasure to have you in my class. Carry on your way and there will be no stopping for you. Congratulations Diana!”

Sub paragrafe erau 7 casute, cu aprecierile lui finale (Oral Presentations during the class, Participation, Midterm, Reaction Papers etc…), toate cu A. Evident ca nu m-am putut abtine sa nu zambesc si da…mi s-a pus un nod in gat. A fost f.ciudat si emotionant deopotriva sa citesc acele randuri scrise de omul asta pe care l-am simtit mereu atat de zgarcit cu aprecierile si atat de critic. Mi se paruse mereu un profesor dur, nu neaparat prin felul de a fi, cat prin pretentiile lui care erau intotdeauna foarte mari.

Colegii mei americani erau tot timpul nemultumiti de faptul ca ne dadea multa munca de facut si ne reamintea mereu cat de important este research-ul. Impunea cel putin 7 surse bibliografice la o lucrare de pana in 10 pagini, in timp ce la cele mai mari impunea minim 14, ceea ce pentru colegii mei americani era de neconceput. Obisnuia sa ne spuna ca „I want you to carry out a RESEARCH. Research does not mean Wikipedia, research means burying yourselves in books!”.

Tocmai de asta, cuvintele lui au insemnat atat de mult pentru mine. Au insemnat o confirmare a muncii mele. Stiam ca munca mea e de calitate, stiam ca nu am muncit in van…feedbackul lui insa a fost ca medalia pe care o primeste atletul dupa un maraton. E confirmarea eforturilor lui. Iar asta inseamna enorm. Dupa ce am citit paragrafele, a spus ca vrea pur si simplu sa vorbim, daca am timp. Fireste ca aveam, eram f.curioasa sa stiu despre ce anume vrea sa vorbeasca – despre lucrare, despre criticile mele legate de America, despre munca mea per ansamblu. In schimb mi-a spus ceva f.surprinzator: „I know your work and it’s outstanding. But now I want you to tell me something about you…about your background, about your life, I want to know you”. I-am spus cate ceva despre mine, despre studiile mele anterioare, despre viata mea in Romania, despre planurile mele de viitor…iar ceea ce m-a impresionat a fost sinceritatea lui fata de mine.

Mi-a spus ca intr-adevar, cand m-a cunoscut, a avut indoieli. O fata din Europa de Est, inconjurata de americani. Isi imagina ca voi fi oarecum stinghera in a-mi exprima opiniile, ca ma voi simti putin „outsider” printre colegii mei. Ca engleza nefiind limba mea materna, nu voi cunoaste tipicurile academice americane in scris. Mi-a spus toate astea cu multa franchete si cu acelasi zambet de bunic blajin (asa mi-l imaginez de fiecare data pe Dr.Suransky, ca un bunic exigent dar si blajin la nevoie), dupa care mi-a spus ca am fost una dintre cele mai mari surprize din cariera lui si ca de asta a vrut sa vorbeasca cu mine.

Sa stie de unde vin, care e trecutul meu academic, cum de am ambitia de a face ceea ce fac, ce imi doresc in viitor si…ceea ce m-a facut sa ma simt cel mai mandra in adancul sufletului, cum de scriu cu atata pasiune si cu atata suflet. „Americans don’t know how to write, that’s the truth”, mi-a spus cu un zambet. Nu degeaba colegele mele fusesera trimise in turma la „Writing Center”, sa invete cum se scrie o lucrare academica. Da, colegele mele americance. „You, on the other hand, have a superb way of writing”…as fi de-a dreptul ipocrita sa spun ca asta nu m-a magulit. Aproape ca imi venea sa sar in sus de bucurie, si asta pentru ca scrisul a fost mereu viata mea. Ceea ce imi place cel mai mult sa fac, modul meu cel mai placut de a ma exprima. Iar sa aud aprecierile lui…da…a fost un mare ego-booster in cel mai bun sens al cuvantului.

Mi-a spus ca se bucura ca sunt prietena cu fetele din grupa, ca suntem atat de apropiate si…aproape ca m-a bufnit rasul…m-a rugat sa le mai dau sfaturi din cand in cand cu privire la scris. „It has come to my knowledge that the girls give you their papers for you to proof-read them. Cynnetta told me that”. Spre surprinderea mea, prietena mea Cynnetta ii spusese ca imi da lucrarile ei sa i le citesc inainte de a le preda si ca ii fac mereu corecturi si ii dau sfaturi cum sa reformuleze. M-a surprins faptul ca o americanca a recunoscut asta, in general sunt f.orgoliosi. „They need help with their work. Don’t be fooled by the fact that English is their mother-tongue. Most Americans have problems with writing well and you can really help them better their work”. Nu mi-a venit sa cred ca aud asta. Am dat din cap, semi-uluita in sinea mea si am promis ca voi incerca sa le ajut cat pot eu.

Am vorbit apoi de planurile mele de viitor si m-a rugat sa-l tin la curent cu ceea ce voi face, dupa ce i-am povestit ceea ce imi doresc sa realizez in viata. „Let me know when you get there. Cause you’ll get there, mark my words”. Mi-a strans mana, mi-a urat succes si am plecat din biroul lui cu un sentiment f.straniu de „You’re in the twillight zone” :)), ceva de genul ,,Ok…asta s-a intamplat cu adevarat? Sigur? Nu cumva a fost un vis si acum tocmai o sa cad din pat?” :) Am pus mana pe telefon si i-am sunat pe ai mei. Simteam nevoia sa impartasesc cu cineva ceea ce se intamplase. Simteam nevoia sa spun cuiva faptul ca ma simt incredibil de fericita, ca simt ca sunt pe drumul cel bun, ca da…ca am ajuns pe drumul pe care trebuia.

Nu am spus nimic colegilor mei despre intalnire, ultimul meu gand era sa ma laud, pur si simplu aveam o mare bucurie in suflet, care nu avea nevoie de „batut toba”, era pur si simplu o certitudine personala. Cu toate astea, surpriza mea nu s-a oprit aici. Cynnetta, prietena mea de care vorbeam mai sus, mi-a batut la usa in aceeasi seara, spunandu-mi ca vrea sa vorbeasca ceva important cu mine. Mi-a spus ca a fost sa-l vada pe Suransky pentru ca are probleme cu lucrarea ei finala (am uitat sa precizez ca americanii mei au o mare meteahna – sunt incapabili sa termine o lucrare la timp, cer mereu extensions la deadline-uri si zile in plus, pentru ca – sincer vorbind – nu stiu sa-si gestioneze timpul si sa faca research altfel decat pe wikipedia) si ca Suransky i-a spus ceva cu caracter confidential dar ea nu poate sa nu-mi spuna.

M-am uitat la ea, cu o oarecare curiozitate. Nu-mi dadeam seama ce ii putea spune Suransky in mod confidential dar puteam intelege de ce nu putea sa NU imi spuna, Cynnetta e genul de persoana „Ce e-n gusa, si-n capusa…”, care spune lucrurile pe fata. „He told me to continue being close to you in the future, cause you’re a great person. I shouldn’t tell you this, but he told me that he thinks you’re the most intelligent in our cohort, because you always look beyond the surface, you go in depth with things. And I agree with him, I should try being more like that too”. „Most intelligent in our cohort?”, „I agree with him?”? Ok…suntem prietene, dar sa aud asta din gura Cynnettei a fost al doilea soc al meu pe ziua respectiva, pentru ca – asa cum spuneam – americanii sunt ffff orgoliosi.

Asta a fost ultima mea zi in Leiden. Memorabila…cred ca e un cuvant prea mic. A fost ziua in care am primit – desi aproape ca nu mai aveam nevoie – confirmarea ca sunt pe drumul cel bun. Ca, asa cum a spus profesorul meu, „I will make it!”. Dar cel mai important lucru este ca ,,I will make it” in domeniul care imi place, in ceea ce ma face fericita. Puteam sa reusesc si in PR, si in afaceri…cu straduinta as fi reusit in orice m-as fi apucat, pt ca sunt o perfectionista si intotdeauna vreau sa am o munca de cea mai inalta calitate. Diferenta este insa, de suflet, de pasiune.

E cam ca diferenta dintre o casatorie din dragoste si una de circumstanta. Poate ca amandoua vor merge pana la urma, dar cea din dragoste va avea intotdeauna ceva ce una din complezenta nu va avea – „the sparkles”, „the passion”. Astea sunt chestii pe care nu le poti falsifica sau mima. Exista sau nu exista. Si ii multumesc Lui Dumnezeu ca sunt atat de norocoasa incat in cazul meu…exista. Si ca mi-am gasit drumul.

In „Sex and the City”, Carrie Bradshaw spune la un moment dat ceva legat de relatii. Am avut acel citat o buna bucata de vreme ca „Status” pe fostul meu blog. Si acum simt ca mi se potriveste, nu in domeniul relatiilor ci in legatura cu ceea ce simt acum in legatura cu cariera mea. „Some people settle down. Other settle. And there are some who won’t settle for anything less…than butterflies”.

Acest articol a fost postat in Jurnal. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>