Il caut de la 19 ani. Unde e ?

Foto: sxc.hu

Ca să  ajungi să spui ,,da” în fața altarului, trebuie să  treci peste câteva zeci de ,,nu”-uri. Pe majoritatea le rostești chiar tu, în fiecare zi!

Când ai statut de ,,single”, îți trec zilnic pe la ureche sfaturi binevoitoare de toate felurile, începând cu celebrul panseu legat de pretențiile prea mari și dăunătoare și terminând cu genericul ,,Încearcă să fii mai deschisă către oameni!”. Acesta din urmă se livrează într-o sumedenie de ambalaje, ca panaceu pentru orice suferință –  de la singurătate cronică și până la astenie de primăvară.

În cazul meu, sloganul-minune intră întotdeauna pe o ureche și iese pe cealaltă, mintea mea fiind mult prea ocupată cu o altă întrebare existențială: ,,Îl caut pe ,,el” de la 19 ani. Unde e???”.

În urmă cu câteva săptămâni, într-un moment de rătăcire…literară, am pus mâna pe romanul ,,Yes Man”, cel care a stat la baza filmului cu Jim Carrey. Personajul principal – care suferă de…o viață fără scopuri și fără sens – nimerește în metrou lângă un necunoscut care-l măsoară din cap până-n picioare și-i trântește fără menajamente o singură replică: ,,Știi… tu ar trebui să încerci să spui ,,da” mai des”. Ca urmare, respectivul începe să spună da…la orice. Deși romanul nu m-a mișcat aproape deloc, scena din metrou mi-a rămas în mod inexplicabil întipărită în minte.

,,Inexplicabilul”  a devenit, însă, perfect explicabil doar trei zile mai târziu, când prietena mea Roxana m-a rugat cu cerul și pământul s-o însoțesc la un cabinet de medicină alternativă, unde urma să aflăm mai multe despre …echilibrul nostru energetic. Încercând să-mi înăbuș remarcile ironice și scrâșnind printre dinți un ,,Yeah, right”, m-am așezat pe scaun cu un sentiment de superioritate.

În fond, ce putea să-mi spună un necunoscut față de ceea ce știam deja despre mine? După câteva priviri aruncate pe monitorul calculatorului conectat la încheieturile mâinilor mele, prima remarcă a doctorului m-a lovit direct în moalele capului: ,,Domnișoară, dumneavoastră spuneți ,,NU” foarte des, nu-i așa?”. Mi-am înghițit ,,Yeah, right”-ul și am bolborosit un ,,Nu! Adică…nu cred… Nu știu, sper că nu”. Mda…cred ca mi-am răspuns singură la întrebare. Deși am mai aflat multe lucruri interesante în acea zi, în mintea mea continua să răsune aceeași replică ,,Spuneți nu cam des, nu-i așa?”.

Așa să fie? Să fiu și eu ca personajul lui Jim Carrey, un ,,respingător”  de meserie? Pentru că orice analiză făcută de mine ar fi condus, irevocabil, la concluzia că doctorul a greșit și eu am, ca întotdeauna, dreptate, am apelat din nou la înțelepciunea bunului meu prieten Patrick. ,,Auzi, tu crezi că eu resping oamenii?” l-am întrebat, scurt și brutal, imediat ce i-am auzit vocea la celălalt capăt al firului. Aproape că mi-era jenă să rostesc cuvintele! După o clipă de tăcere, replica lui a venit la fel de brutală, în sinceritatea ei. ,,Dacă-i respingi? Honey, nici măcar nu-i respingi, cred că pur și simplu…nu-i bagi în seamă”. Cu receptorul în mână, aproape că mi s-a tăiat respirația. ,,Ce vrei să spui?”. ,,Păi…când mergi pe stradă, nu prea te uiți în stânga și-n dreapta, sau mă înșel?”, a continuat el. Ghemuită pe canapea, am început să mă gândesc. N-avea cum să aibă dreptate…sau da?

După care mi-am amintit ultima mea ieșire cu câinele în parc. Tocmai căzuse prima ninsoare, iar eu petrecusem întreaga plimbare recapitulând în minte deadline-urile articolelor din următoarea lună, calendarul predărilor și…ah da, visând cu ochii deschiși la vacanța de vară. De la zece mii de kilometri distanță, Patrick mă citise ca pe o carte deschisă.

Să fie chiar atât de evident absenteismul meu cronic din…propria-mi viață? Am încercat cu greu să-mi amintesc câteva observații mărunte din drumurile mele recente: vreun copac acoperit cu chiciură, imaginea unui copil făcând un om de zăpadă, vitrina unui nou magazin. În afară de panourile publicitare care-mi mai săreau în ochi din mașină, totul era un mare blank în care pluteau imagini ale…paginilor cu programări din agenda mea zilnică. Oricât de ciudat ar părea, nici măcar nu-mi dădusem seama că viața mea era setată pe ,,pilot automat” iar experiențele care veneau către mine erau setate și ele ca pe un computer, pe ,,default”. ,,Lumea n-are cum să se deschidă către tine, când tu mergi paralel cu ea, honey. Nici n-o observi”, mi-a spus, sec, Patrick.

Încercată de o revelație bruscă, am închis telefonul, mi-am luat haina și am făcut un experiment spontan: am ieșit la plimbare pe unul dintre bulevardele principale ale Bucureștiului, fără să mă gândesc la nimic. La nimic! Doar privind oamenii, vitrinele, zăpada și, între noi fie vorba, sperând  să fiu martora vreunui moment epocal precum ,,dansul” pungii de plastic din American Beauty.

După primele zece minute, mă simțeam deja ca un dependent care încearcă să renunțe la viciu, doar că eu mă luptam cu un sevraj al…gândurilor. În mintea mea se înghesuiau deadline-uri, griji, întâlniri din agendă, planuri de ziua mea, programări de vacanță, toate își disputau un loc în realitatea mea imediată. Deși încercam să le alung, cum dai din mâni ca să alungi o albină care-ți dă târcoale, ele se încăpățânau să revină, de parcă ar fi vrut să-mi spună ,,Ce-i și cu prostia asta? Ai lucruri serioase la care să-ți stea capul!”.

Experimentul meu de o oră mi-a pricinuit, într-adevăr, o revelație. Mi-am dat seama, cu tristețe, că nu sunt singura care spune ,,nu” îngrijorător de des. Majoritatea oamenilor pe lângă care am trecut pe Magheru aveau exact comportamentul meu din urmă cu o săptămână. Fie mergeau cu capul în pământ, adânciți în gânduri, fie cu privirea înainte și gândurile aiurea… Doar doi oameni din peste 50 au privit pe altcineva sau …altceva în timp ce treceau pe lângă mine. M-am întrebat câți dintre ei se simțeau oare singuri și mi-au răsunat în urechi cuvintele lui Patrick. ,,Cum să găsești dragostea când tu mergi paralel cu ea și nu-i arunci nicio privire?”.

Nu, nu pot să  spun că m-am lecuit cu totul de gânditul în exces, dar fac un efort zilnic. Tot ca un fost dependent, îmi număr victoriile în ore, zile, săptămâni. Ieri, în mașină, în loc să mă gândesc la reprogramarea unei ședințe foto sau să-mi zboare gândurile la vreo destinație de vacanță, am zâmbit pentru prima oară cuiva, la semafor. Un simplu zâmbet, dezinteresat. Și – culmea! – și el a zâmbit înapoi. Fir-ar să fie, habar n-aveam că oamenii chiar au timp să facă așa ceva!

După ani de zile de trăit în trecut sau în viitor dar niciodată în prezent, să poți să privești din toată inima un copac alb de zăpadă, când în mintea ta se bat chestiuni ,,de viață și de moarte” reprezintă o adevărată victorie! Nu știu dacă revelația mea se datorează lui ,,Yes Man”, întrebării doctorului sau cuvintelor lui Patrick, cert este că am găsit, în sfârșit, răspuns la întrebarea mea exisențială.

Dacă și tu te-ai întrebat, măcar o dată în viață, ,,Unde este el? De ce nu apare?”, așează-te comod pe un scaun și gândește-te când ai privit ultima oară chipul un om pe lângă care ai trecut pe stradă. Când a fost ultima oară când i-ai zâmbit cuiva fără niciun scop, doar fiindcă așa ți-a venit? Și, mai ales, când a mai fost orașul tău ceva mai mult decât un simplu ,,decor” în care ai pășit, absentă, cu gândul la cu totul altceva? Nu-ți pot promite că marea ta dragoste se va ciocni de tine chiar pe bulevardul Magheru. Dar poate ar trebui să-i acorzi măcar o minimă șansă de a o face.

SEX AND THE SINGLE GIRL este o rubrica permanenta, de atitudine si lifestyle, semnata de Diana-Florina Cosmin in revista COSMOPOLITAN

Acest articol a fost postat in Articole, Cosmopolitan, Lifestyle. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>