Foto: sxc.hu
Am scris despre bulimia socială ca meteahnă a lumii în care trăim, însă nu pot să nu mă uit și în propria-mi ogradă și să recunosc, taman ca la întrunirile AA din America: “Mă numesc Diana și am fost o autistă socială”. Da, ai citit bine. Și nu râde, sunt șanse mari ca și tu, cel sau cea are citești acum acest text, să fii un autist social în devenire sau unul înveterat, fără să bănuiești măcar. La fel ca stresul, această afecțiune a oamenilor zilelor noastre se insinuează fără s-o simți și pune stăpânire pe tine treptat. Din fericire, însă, se vindecă printr-un tratament “fulger”, extrem de eficient, pe care ți-l voi descrie mai jos.
Autismul social e cea mai răspândită boală a zilelor noastre. Cum recunoști un suferind? De obicei are căștile în urechi, cel mai bun soundtrack pentru gândurile lui care nu au oricum niciodată legătură cu străzile pe care pășește, autobuzele în care se urcă sau frunzele galbene de pe asfalt. Un autist social trăiește în lumea lui, în care nu încape decât o singură persoană. Ar încăpea și mai multe dacă și-ar face loc în debara și ar mai renunța la bagajul de gânduri, frustrări, îngrijorări, dileme și neîmpliniri pe care le cară cu el în permanență, dar asta e greu de făcut.
Autistul social nu vorbește cu nimeni din jur de acasă și până la serviciu și, ca nu cumva să-l bată gândul s-o facă vreodată, are grijă să aibă în permanență mp3 playerul la el.Ați observat vreodată un om care are de mers zece stații de metrou și și-a uitat acasă “soundtrackul”? Eu am cunoscut unul îndeaproape: pe mine. Mi-am dat seama că am o problemă în momentul în care am rămas fără baterie la iPod în mijlocul lui “Supreme” al lui Robbie Williams și am simțit că-mi vine să dau cu el de pământ acolo și atunci. Cândva, circula un banc, cu două “pițipoance” care se plimbau cu căștile în urechi iar cineva vine și le smulge căștile. Cele două cad secerate la pământ. Speriat, individul ia câștile și ascultă. Înăuntru se auzea doar atât: “Inspiră, expiră, inspiră, expiră…”. Acum nu mai e banc.
În lumea noastră se vorbește tot mai mult de comunicare. De networking. Cu toate astea, majoritatea ne simțim prea timorați s-o întrebăm de sănătate pe fata care ne vinde cafeaua și parizerul în fiecare săptămână, la supermarketul din colț, deși o vedem mai des decât pe unii prieteni de-o viață. Suntem prea comozi să spunem un lucru drăguț unui om pe care-l vedem îngândurat sau învins de viață, deși nici nu doare, nici nu costă nimic, nici nu ne facem de râs (deși așa credem). Și e groaznic de greu să intrăm, Doamne ferește, în vorbă cu cineva. Adică cum? Adică live…adică nu pe mess, nu pe facebook, nu pe neogen? E mai ușor să urmărești pe cineva pe Twitter și să-l umpli de ,,like”-uri pe Facebook decât să-i dai ,,Bună ziua” pe stradă.
Tocmai de asta, am făcut un experiment. Eu cu mine.
O singură zi. O sâmbătă.
Un singur oraş. Londra.
Fără iPod, fără să-mi zboare gândul la vacanţă, la deadline-uri, la “Inception” sau la mici fleacuri stresante, cum ar fi faptul că perechea de pantofi pe care mi-am cumpărat-o săptămâna trecută bate mai mult în maro decât am văzut în lumina de neon din magazin. Mi-am propus să privesc oamenii. Să-i privesc cu interes, cu multă curiozitate, să-i descopăr. Acei oameni care, în economia vieţii mele, vor avea strict rolul figurantului care trece prin cadru, dar care au şi ei poveştile lor. Unele de Oscar, altele de telenovelă, unele drame, altele comedii, în cazul celor cu adevărat norocoși, povești de dragoste. Nu am pierdut nimic și nici nu am câștigat nimic tangibil. Am cunoscut, însă, niște oameni pe lângă care aș fi trecut alminteri fără să bag de seamă. Și poate, în economia vieții lor, asta a avut vreun sens cât de mic.
Diamantele Wiolettei.
E incredibil cât de multe poţi descoperi despre un om dacă-i acorzi măcar un strop de atenţie. Pe vânzătoarea (mai bine zis “sales assistant”) Wioletta am cunoscut-o în raionul de bijuterii de la Harrods, în timp ce-mi clăteam retina cu minunile de dincolo de vitrinele de sticlă. Numele polonez de pe ecuson mi-a atras atenţia şi, între două inele şi trei cercei am întrebat-o, într-o doară, dacă-i place Cracovia (oraşul meu preferat din Polonia). Femeia, blondă cu ochi albaştri şi aer de copilă, în ciuda celor 40 şi ceva de ani pe care-i puteai lesne ghici, s-a luminat, brusc, la faţă. “Sunt chiar de lângă Cracovia”, mi-a zis într-o engleză fluentă, cu fiecare cuvânt pronunţat lent, pesemne pentru a dilua accentul. Cine ar fi crezut?
În zece minute, două coliere şi trei cercei probaţi am aflat că se află în Londra de opt ani, că a lucrat înainte la Burberry şi că de o lună vinde bijuterii de aur şi argint la Harrods. Visul ei cel mai mare? Să ajungă să vândă diamante la Tiffany’s, o poziţie care, în microcosmosul celui mai celebru magazin londonez, echivalează cu postura de “Schumacher” într-o echipă de Formula 1. Sunt necesare traininguri, teste, examene, simulări, totul pentru a demonstra că respectiva asistentă de vânzări este o enciclopedie a diamantelor, care nu poate fi luată prin surprindere de nicio întrebare ignorantă a vreunui magnat venit să-şi golească portofelul de câteva zeci de mii de lire sterline.
Mi-a povestit cu atâta patos de visul ei încât aproape că mi-a devenit drag şi mie. Nu mi s-a părut cu nimic mai prejos de visul unui academician de a descoperi un nou algoritm matematic sau al unui scriitor de a-şi vinde cartea în milioane de exemplare. Se spune că diamantele sunt pentru totdeauna. Nu e puţin lucru să vinzi lucruri…eterne.
Mi-am luat “La revedere” şi mi-am văzut de calea mea, nu înainte ca Wioletta să-mi spună, de vreo trei ori chiar, cât de mult i-a plăcut să poată vorbi cu cineva despre ţara ei. Despre oraşul ei. “Te simţi singur într-un oraş mare”, mi-a spus în final, strângându-mi mâna, prieteneşte. În timp ce mă îndepărtam, am auzit paşi în spatele meu şi m-am întors ca s-o văd pe aceeaşi poloneză simpatică cum îmi întinde, cu un zâmbet, o carte de vizită pe care scrisese repede, cu pixul, adresa ei de email. “Când te măriţi, să-l trimiţi pe logodnicul tău la mine, să-i explic cum se aleg diamantele şi unde să se ducă. Până atunci voi fi deja expertă”. Am crezut-o și o cred. Wioletta va ajunge să-și vândă diamantele. Și, pe lângă ele, să dea, pe gratis, lucruri care lucesc mai puțin dar sunt la fel de eterne: cum ar fi sinceritatea aproape inocentă față de o străină.
“Nimeni nu-l vrea pe Stefano”. Se spune că masa cea mai proastă dintr-un restaurant este cea situată atât de aproape de bucătărie încât poţi să observi pe viu acel du-te-vino al chelnerilor jongleuri de tăvi şi ordinele urlate între bucătarii exasperaţi şi asistenţii neîndemânatici. La oră de vârf în Harrods, însă, chiar şi o măsuţă înghesuită pe un colţ este o binecuvântare când ţi-e foame şi nu mai există alt loc non-fast-food pe o rază de un kilometru (sau mai bine zis de o milă). M-am aşezat, mi-am comandat limonada și salata și, în lipsă de ipod și cu bateria descărcată la telefon, am început să privesc în jur.
Bătrânei veniți la prânz, o gașcă zgomotoasă de tineri ieșită la cumpărături, un cuplu care se ținea tandru de mână, un domn în vârstă, la costum, mâncând de unul singur o prăjitură. Și, mai apoi…chelnerii, care mișunau taman pe lângă măsuța mea orfană de pe colț. Șapte la număr: trei italieni, o rusoaică, un portughez și doi spanioli. Patru naționalități unite de un singur punct comun: antipatia pentru un anume “Stefano”. “Doar ți-am spus că nu vreau să lucrez cu Stefano”, “Normal că mă trimiți pe mine cu el, știi doar că nimeni nu vrea să fie în echipă cu Stefano”. “De ce eu? Nu vreau cu Stefano”.
Între salată și desert m-am lămurit și cine era Stefano: un italian la vreo 40 de ani, scund, ciufut și cu o atitudine permanentă de “Mi s-au înecat corăbiile și asta e vina TA, a TA și a TA”. Nu-i de mirare că nimeni nu voia să lucreze cu el.
Când să iau nota de plată…surpriză, în loc de chelnerul meu vine celebrul “Stefano”, cu aceeași falcă-n cer și una-n pământ. Îmi depune nota pe masă, cu o mină gravă și rostindu-mi, apăsat, “ior cec”. Îi plătesc “mai cec”, iar când vine să ia nota, cu aceeași privire fixă, îl privesc drept în ochi, îi zâmbesc ca unui vechi prieten și-i spun “Dai, animati”. Un fel de “Cheer up” pe italienește. După care mă ridic și plec.
A doua zi mă nimeresc cu o prietenă în același loc, de data asta la un “Five o’clock tea”. Uitasem total de Stefano iar masa noastră era acum undeva pe terasa acoperită. La plecare, când să ieșim din restaurant: hopa, amicul meu cu care nimeni nu voia să lucreze. Am trecut pe lângă el fără să schițez niciun gest, iar când am ajuns în dreptul lui, omul m-a salutat cu o aplecare a capului și cu…incredibil…un zâmbet. Nu o grimasă, nu o schimonoseală ceremonioasă. Un zâmbet. Nu, nu i-am schimbat viața. Și probabil restul colegilor nu vor vrea să lucreze cu el în continuare. Dar omul ăla putea zâmbi. Și nu cred că e puțin lucru să pui un zâmbet pe chipul unui om fără să faci nimic special.
“Până când Pronovias și Vera Wang ne vor despărţi”. Tot Harrods (nu e vreun loc în Londra cu mai mulți oameni la un loc, deci cadrul perfect pentru un experiment). Aripa de mirese (da, există o aripă dedicată). Trec pe lângă Pronovias și profit ca să arunc o privire pentru nunta unei bune prietene la care voi fi domnișoară de onoare. Îmi pierd răbdarea după cinci minute, dar, când dau să ies, observ o tânără îmbrăcată într-o rochie prea complicată pentru gusturile mele și care pare atât de speriată în fața oglinzii încât mi-e teamă că va cădea leșinată de strânsoarea corsetului.
Nimic nu mi se pare mai complicat decât să alegi o rochie de mireasă: e atât de multă presiune, există atât de multe așteptări de împlinit, atâtea consecințe, atâtea “dar dacă”-uri.
Îmi aduc aminte de travaliul alegerii unor rochii nici măcar pe sfert la fel de importante: rochia de banchet de clasa aVIIIa (patru probe, două modificări majore, râuri de lacrimi), rochia de banchet pentru clasa aXIIa (jurământ solemn că nu mai calc în magazine cel puțin doi ani; încălcat după doar două luni) plus o întreagă serie de ținute pentru primul job, primul eveniment, prima lansare…și lista poate continua. Ce te faci când trebuie să găsești, însă, rochia pentru “cea mai fericită zi din viața ta”, când toată lumea, inclusiv domnișoarele de onoare, abia așteaptă să ajungă acasă și să te toace așa cum se toacă pătrunjelul pe fundul de lemn. Mărunt, mărunt.
Am privit-o cu simpatie pe mireasa din oglindă și i-am spus, în treacăt, “Don’t worry, you’ll look beautiful”. Zâmbetul ei o să mi-l aduc aminte întotdeauna. A fost zâmbetul copilului pus la colţ care primeşte, pe ascuns, o bomboană de la un coleg de clasă, cât să-i ostoiască foamea până la sfârşitul orelor. Şi da, chiar era frumoasă. Numai că, în oglinda supradimensionată din raionul Pronovias, toate nesiguranţele ei lăuntrice se vedeau de zece ori mai mari, ca printr-o lupă.
Toți purtăm la noi propria lupă, gata oricând să ne transforme defectele în drame și greșelile în tragedii. Fiecare dintre noi se plimbă prin viață așteptând să fie remarcat, plăcut, iubit. Am citit cândva într-o carte al cărei titlu nici măcar nu mi-l mai amintesc, un lucru care mă va urmări mereu: “Fii bun și generos, pentru că fiecare om care-ți iese în cale poartă o luptă și mai grea decât a ta”. Când te comporți ca și cum lumea ta nu te conține decât pe tine…chiar așa va și fi. Vei fi doar tu, cu coloana sonoră a gândurilor tale. Singur cu lupta ta, la fel de singur într-un compartiment cu 100 de oameni, într-un open-office cu încă 500 sau la un concert cu 1.000.
Opriți-vă din când în când și priviți-i cu atenție pe oamenii pe lângă care treceți de cele mai multe ori setați pe “pilot automat”. Nu trebuie să le spuneți nimic din ceea ce nu aveți chef, să le faceți vreo impresie sau să le oferiți nimic. Dar, surprinzător, veți descoperi că nu e deloc neplăcut s-o faceți, dacă simțiți impulsul. Nu costă nimic, nu doare și nu, poate că nu le veți schimba existența la 180 de grade. Dar poate în economia vieții lor asta va schimba ceva, câtuși de puțin. Sau măcar le va aminti că, atunci când se află la pământ, e bine să inspire și să expire adânc.
Puteți vizita și linkul original: http://www.6simturi.ro/experiment-cum-m-am-vindecat-de-autism-social.html
