Fericiti cei saraci cu duhul, ca ale lor vor fi Louis Vuittoanele!

Foto: sxc.hu

Cuvintele sunt un instrument alunecos și adeseori înșelător. Când ţi-e lumea mai dragă şi le invoci cu mai mult patos, taman atunci nu se lasă convinse să vină pe hârtie. În momentele în care inspirația nu bate la ușă ci mai degrabă abia ciocăne timid la geam, îmi place să-mi iau laptopul și ideile și să …schimb locul și norocul. De obicei, îl schimb cu câte o cafenea, unde forfota oamenilor are un efect terapeutic asupra gândurilor mele.

Ieri seară mă aflam într-un astfel de tunel creator, într-o cafenea aflată în drumul meu spre serviciu,  una care – adevărul fie spus – ar putea fi considerată local ,,de fițe”. N-aș fi bănuit, însă, că de la masa mea din colț, cu ciocolata albă caldă în față, nu voi apuca să scriu niciun rând din articolul mult dorit. Asta nu pentru că inspirația n-ar fi bătut prompt la ușă, ci pentru că nu poți scrie un articol când peste umărul tău se derulează…un roman.

De dragul imaginației, voi prezenta faptele ca pe o scenă.

Personaje: Masculul-Alfa (tricou cu imprimeu, blugi negri, corpolent), Iubi (cizme de cauciuc de firmă, deși nu era strop de ploaie, bluză mulată, blugi mulați, păr blond…restul completați voi) și Prietena lui Iubi (teniși Louis Vuitton, geantă Louis Vuitton, curea Louis Vuitton…ș.a.m.d).

În primul act al piesei, se clarifică soarta personajelor: Masculul-Alfa și Iubi au venit s-o consoleze pe Prietena lui Iubi, care s-a certat cu iubitul ei extrem de potent financiar, dar extrem de zgârcit.

Prietena: ,,Fata…auzi la el, sa ma trimita pe mine cu 500 de euro bani de buzunar in vacanta. Ce sa fac eu, fata, cu 500 de euro?”

Iubi: ,,Fata…eu cred ca asta e bolnav. Cum 500 de euro, păi ce să faci tu la Roma cu 500 de euro, fată?

Masculul-Alfa: Pai si tu i-ai permis? (Cu aer de înțelepciune): Știi că pe ăștia trebuie să-i învârți pe degete. Io nu sunt dăștept de la școala, io sunt autodidact, io învăț de la unu’ de la altu’. Tre’ să înveți și tu cum să-i joci pe degete…”

Prietena: Da, păi a găsit și facturile de la o geacă de șaijde milioane pe care apărea numele altuia. Știi că nenorociții ăștia de la carduri pun numele pe factură. Când mi-am luat io tenișii ăia din banii strânși de mine de la el nu apărea numele.

Iubi: Păi ce, fată, îți luase X geaca?

Prietena: Nu fată, ce ai! Crezi că-mi ia mie X haine. Nu fată, ăla s-a prins că am dat de unu cu mai mult cașcaval decât el.

…..

După 10 minute, dă mesaj personajul absent: iubitul prietenei. Cu voce tare, prietena lecturează un mesaj în versuri (bănuiesc de la o manea, dar nu pot fi sigură pentru că n-am aprofundat genul), care începe cu ,,am de toate, dar nu înseamnă nimic dacă nu te am pe tine” și se termină cu ,,și nu pot deloc ca să trăiesc fără tine”.

Prietena: ,,Deci io n-am mers la școli și alea…da’ am inteligență nativă, dobândită pe stradă, da? Deci el să nu mă ia pe mine de proastă, da? Cine se crede el mă, să-mi citeze mie din Arghezi  sau ce?”

Iubi: ,,Fată, ăsta a luat-o de pe net, sigur”

Masculul-Alfa: ,,Îi răspunzi?”

Prietena: ,,Deci nu știu dacă să-i răspund…ba hai că-i răspund, că oricum el îmi plătește abonamentu’”.

În final, mesajul trimis se încheie cu un ,,Te iubesc și nici eu nu mai pot trăi fără tine”

Conversația, derulată preț de un sfert de oră, a fost cuceritoare prin simplitatea ei grotescă. Știam că Bucureștiul musteşte de asemenea personaje. Am folosit de multe ori, în glumă, termenul de pițipoancă. Dar n-am stat niciodată suficient de aproape de una cât să-i aud gândurile rostite cu voce tare. Ca și cu urșii koala: una e să-i vezi în poză, în atlas, și alta e să-i admiri la zoo, în timp ce turiştii le întind câte un biscuite printre gratiile cuştii.

Poate credeți că discuția de mai sus m-a oripilat. Nu. Chiar m-a amuzat sincer. A fost o gură de aer proaspăt într-o zi stresantă, ca atunci când vii acasă obosit și te uiți la o comedie absolut idioată, dar care ți se pare în acea clipă teribil de amuzantă. Și nu numai de asta. Am făcut o comparație.

Deși stăteam la distanță de un scaun unii de alții, mi-am dat seama de prăpastia căscată între noi. Nu socială, nu culturală, nu financiară. Nu, nu la asta mă refer. Ci la seninătatea lor aproape neverosimilă.

Plecând din cafenea, mi-am dat seama că niciodată în această viață nu am fost atât de senină și de lipsită de griji precum domnișoara drapată în Louis Vuitton. Nu pentru că n-aș putea la rându-mi să devin o reclamă umană la LV (un brand pe care-l admir pentru istoria lui și îl deplâng pentru conotațiile de dată recentă), nici pentru că n-aș putea să răspund ca o ,,piți” la mesaje în versuri. Ci, pur și simplu, pentru că în mintea mea se dau și se pierd zilnic atât de multe bătălii, se ciocnesc atâtea neliniști, dileme și întrebări, încât frământările fundamentale dezbătute la masa de lângă mine mi s-au părut genul de gânduri pe care le-aș întreține poate preț de treizeci de secunde, cât pășesc de la birou la imprimantă.

Nu m-am simțit superioară. Nu le-am sfidat cu priviri disprețuitoare sau condescendente. Le-am privit cu sinceră curiozitate și cu un strop de duioșie. Nu înțelesesem niciodată cu adevărat una dintre Fericiri: ,,Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor va fi Împărăția Cerurilor”. Nu realizam cât de adânci pot fi seninătatea şi acea relaxare în fața unei lumi construite, ca un Lego, din branduri, vacanțe, euro și mesaje de despărțire și de împăcare.

O astfel de seninătate, înţeleasă altfel ce-i drept, am jinduit-o uneori în nopțile de nesomn creativ, în zilele în care abia aveam timp să mă ridic de la birou, în serile lungi de documentare, la interviurile interminabile, la stresul primirii unui răspuns la o solicitare de interviu/shooting sau de date suplimentare. Cum să mă consider superioară când nu-mi permit nici măcar să fiu la fel de senină?

Dincolo de ,,inteligența lor nativă deprinsă pe stradă”, fetele piți au multe să ne învețe. Ba chiar ceva fundamental: să luăm lucrurile mai ușor. Să nu ne cramponăm de nimic. Să credem în noi până în pânzele albe şi să nu luăm pe nimeni și nimic ca pe un capăt de țară. Niciun job, niciun iubit, niciun mesaj în versuri sau în proză. Nu, n-am luat-o razna. Cred că uneori, unele dintre noi ne complicăm singure viața. Ne dorim prea mult, suferim prea mult, ne consumăm și ne măcinăm în noi însene. Când, de fapt, lucrurile pot fi luate mult mai ușor.

E clar că mai multă seninătate n-o să ne transforme pe niciuna dintre noi, de mâine, în pițipoance. Dar cu siguranță ne poate face să fim mai ,,je m’en fichiste” cu ceea ce nu ne convine. Fetele piţi au o inteligenţă de kamikaze: indiferent de cum arată, cât ştiu şi, mai ales, cât nu ştiu, încrederea în sine e indestructibilă, ca un perete de beton. Dai cu barda, cu pumnul, cu ce-o fi…şi rămâne în picioare. Pe când eu una cunosc zeci de cazuri de femei care par să le aibă pe toate, şi intelectual şi fizic: femei frumoase, deştepte, cu simţul umorului şi cu vino-ncoace, şi care totuşi nu-şi găsesc liniştea.

Când gândeşti prea mult ajungi să şi iubeşti, să suferi şi să te perpeleşti prea mult. Oare eşti prea posesivă sau prea moale? Prea dominatoare sau prea ştearsă? Îl complexezi cu cariera ta de succes? Oare se simte intimidat? Să-i spui de promovare sau să mai aştepţi, ca să nu simtă că te lauzi? Există întotdeauna mii de întrebări. Pentru fetele piţi există doar una: ,,Ce-mi cumperi, iubi?”.

Când vreun gând stresant sau o dilemă fundamentală o să-mi mai dăinuie prin circumvoluţiuni, ca picătura chinezească, și când tot felul de scenarii vor începe să mi se deruleze prin minte la foc automat, o să-mi amintesc de noua mea atitudine și o să mă revolt sincer împotriva fostei mele vieţi stresante. De ce să mă consum eu pentru un deadline strâns, un shooting complicat, un proiect greu? Ar trebui, mai degrabă, să fiu relaxată şi recunoscătoare că pot să îmi dau singură banii de buzunar, că pe facturile hainelor mele apare acelaşi nume – al meu – şi că pot să-mi permit să trec prin viaţă cu fruntea sus, făcând ceea ce-mi place cel mai mult pe lumea asta. O seninătate mult mai preţioasă, venită din interior şi nu din portofelul vreunui mascul alfa. Care, că veni vorba, să nu îndrăznească să-mi citeze mie din Arghezi!

Puteți vizita și linkul original: http://www.6simturi.ro/gura-lumii-e-adanca-precum-metroul.html

Acest articol a fost postat in 6 Simturi, Lifestyle. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

6 comentarii

  1. violeta
    Postat martie 8, 2011 la 4:13 pm | Permalink

    Buna Diana, imi plac mult articolele tale si cred ca nu lasa pe nimeni indiferent ,ma refer la persoane cu un minim de inteligenta, bun simt , umor. Reusesti sa redai prin cuvinte esenta experientelor noastre zilnice cu care ne indentificam multe femei, poate esti insasi vocea pozitiva pe care fiecare o avem , dar care se vede de cele mai multe ori sugrumata de ganduri, preocupari, stres…
    Te felicit sincer si iti doresc cat mai multe realizari profesionale si pe plan personal!

  2. Dana Roomie
    Postat martie 31, 2011 la 8:49 pm | Permalink

    Diany, am ras si am plans cu lacrimi! Mi-a placut la nebunie si acest articol, stiu ca este mai vechi, insa abia acum l-am citit si m-a frapat :) Esti minunata, bravo, sa stii ca pe mine una ma faci sa privesc cu ochi mai buni si mai „light” lumea ce ma inconjoara :))

  3. alina
    Postat martie 10, 2012 la 8:26 am | Permalink

    Diana…esti minunata ..am citit un articol scris de tine in 8.03.2012 si am devenit instant fanul tau….
    Atat de simplu insa atat de profund redai intamplari, personaje, idei…..esenta articolelor o culegem fiecare dintre noi…
    Mult succes si sunt fana no. 1 din Targoviste!
    alina

    • admin
      Postat martie 12, 2012 la 12:40 pm | Permalink

      Iti multumesc din suflet, Alina! Este unul dintre cele mai frumoase comentarii care mi s-au facut vreodata. Si inseamna foarte mult pentru mine 😉

  4. alina
    Postat martie 12, 2012 la 6:13 pm | Permalink

    Eu multumesc ca existi :) ….Te-am „share-uit” cu colegi de la munca azi (lucrez in domeniul financiar) si o parte imi citau deja din articolele tale cu admiratie…
    Mult succes din partea unui suporter infocat!

  5. alina
    Postat martie 12, 2012 la 6:41 pm | Permalink

    Eu multumesc ca existi :) ….Te-am „share-uit” cu colegi de la munca azi (lucrez in domeniul financiar) si o parte imi citau deja din articolele tale cu admiratie…
    !

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>