Gura lumii e adanca precum metroul

Foto: sxc.hu

Gura lumii e mereu infometata. Mesteca gurmand, ca intr-un malaxor, toate fericirile si nefericirile noastre zilnice, fara a se declara vreodata satula.

Ori de cate ori pare ca s-a oprit, nu face decat sa-si incordeze si mai tare maselele pentru o noua inghititura: o ciorba lunga de barfe si poticneli marunte, mici mizerii cotidiene sau, in zilele cu meniu la ,,superoferta”, esecuri consistente, câteva divorturi mai rotofeie sau o amestecatura de ridicol cu penibil, servita rece tuturor celor infierbantati de nervi si angoase.

Si parca nicaieri In lume nu e mai mare apetitul pentru tunsoarea gresita a altuia, silueta rubensiana ascunsa prost a vreunei domnisoare sau excesul de animal-print al vecinei decat in metrou. Mai ales In metroul bucurestean.

Ma fascineaza metroul in general, ca mixer subteran in care se invart, zilnic, oameni de toate varstele, frumusetile si fericirile. As putea scrie o carte despre trasaturile si spiritul unui popor doar analizand comportamentul oamenilor in metrou: ziua sau noaptea din privirea lor, hainele lor, cartile pe care le au in maini, unghiul dintre marginea scaunului si spatele care se incovoaie sub greutatea grijilor. Si, mai ales, modul in care se privesc unii pe altii.

In metroul din Bucuresti, spre exemplu, nu ne privim, ci mai degraba ne scanam reciproc. Producatorii de creme-minune se imbogatesc din disperarea cu care luam cu asalt rafturile pentru a ne trata ridurile nascute din incruntarea perpetua la vederea unei siluete mai fine, a unor ochi mai verzi sau a unei genti mai-de-crocodil decat a noastra. Ridurile de pe frunte nu sunt decat riduri din suflet, iesite la suprafata, asa cum frustrarea pentru fericirile altora se naste din propriile angoase si demoni.

Metroul londonez, in schimb, este o lectie de viata. O eliberare. Undeva intre Baker Street si Elephant&Castle m-am indragostit pentru prima oara de oameni. Exact asa cum sunt ei. In metroul londonez toate nationalitatile pamantului calatoresc, la ora de varf, la distanta de-o rasuflare unele de celelalte si, auzi nebunie!, au puterea sa-si zambeasca, ba chiar si sa schimbe, cordial, doua-trei cuvinte. Gentile Louis Vuitton si pungile de carton subrede sub greutatea continutului cu eticheta Prada sau Dolce&Gabbana convietuiesc in pace cu sacosele de plastic cu inscriptie ,,2 la pret de 1”. Asa cum si parfumurile Balmain, esarfele Hermes si cerceii Tiffany’s nu se jeneaza sa calatoreasca in acelasi compartiment cu tatuajele kilometrice, pantalonii cu turul la genunchi, piercingurile si silicoanele mai mult sau mai putin generoase.

Intre Oxford Circus si Regent’s Park am lecturat, pentru prima oara, peste umarul unui pakistanez imbracat in trening si cu mocasini in picioare, primul paragraf din ,,Tristetile de lamaie” ale lui Julian Barnes. Tot acolo am fost prima oara martora la un schimb zambaret de complimente intre o doamna respectabila si o tanara liceeana care nu-si putea dezlipi ochii de pe fusta vintage a celei dintai (era de la Decades, dupa cum a binevoit sa-i raspunda, cu un zambet flatat). Am vazut rochii de seara cu spatele gol, cristale Swarovski care luminau mai ceva ca neoanele de pe peron, sandale in miez de iarna, slapi in prima zi cu ninsoare din noiembrie si, cu regret, cersetori care-ti cer bani intr-o engleza aproximativa iar apoi te injura intr-o romaneasca neaosa. Cred cu tarie ca as putea sa ma urc intr-un metrou londonez in pantofi cu toc, boxeri barbatesti cu imprimeu UK, bluza cu paiete si o valiza in mana si tot s-ar gasi cineva care sa-mi faca un semn de ,,thumbs up” in semn de simpatie.

Nu, britanicii nu sunt veniti de pe alta planeta si nici nu au fost reprogramati de o secta care propovaduieste optimismul. Secretul lor e simplu: nimanui nu-i pasa decat de propria fericire. De propria viata. De propriile idealuri. Fericirea altuia e amuzanta sau interesanta, te intriga sau te fascineaza, dar nu te face nicidecum mai sarac. Ba dimpotriva, uneori te umple de speranta si te inspira intr-o zi proasta. Fericirea altora, oricat de neverosimil ar suna, este un bonus la propria ta fericire. Nu m-am simtit niciodata mai libera ca in metroul londonez. Si am invatat o lectie importanta: ceea ce esti, oricat de mult sau de putin crezi tu ca reprezinta in ecuatia lumii intregi, este arhisuficient pentru cei din jur.

Candva ma intrebam cu ce se hraneste gura lumii de are o asemenea inepuizabila energie de a cleveti, a vorbi de rau si a despica neobosit firul in paisprezece. Deja o astfel de dilema nu-mi mai incordeaza niciun muschi si nici nu-mi face sa vreo spranceana sa se ridice a mirare. Stiu ca gura lumii sufera, oficial, de o bulimie severa si ca nu s-a gasit pana acum vreun psiholog mai bun s-o trateze decat propria noastra indiferenta. Tocmai de asta, prefer sa nu fac riduri de suparare, ci de ras cu vecinul de scaun care-mi povesteste ca a ajuns in anul patru la Facultatea de Medicina si tocmai si-a dat seama ca vrea, de fapt, sa devina flautist. Ce…prostie? Nu, ce minunat! Absolut minunat! Aproape la fel de minunat precum scrisoarea de dragoste privita cu jind de ,,Iubita mea, Ioana”, cu care am fost vecina de scaun intre Tineretului si Romana, tenisii pictati de mana cu capete de mort de o fata cu o cutie de vioara in spate sau sacosa jerpelita cu Aldi care atarna de mana tremuranda a unui batran cu privirea mai tanara si mai pofticioasa de viata decat a adolescentului emo sprijinit de geam care tasteaza furibund si prescurtat pe telefonul mobil.

In metrou, mai clar decat oriunde altundeva, iti dai seama cat de diferiti si extraordinari sunt oamenii, in cuceritoarea lor imperfectiune. Chiar daca, la urmatoarea statie sau la cea de dupa, pe fiecare dintre ei ar putea sa-i astepte o pastila amara, o inima franta, o caramida cazuta de pe balustrada unei constructii incepute si neterminate sau o dezamagire care sa le stearga zambetul de pe fata.

Gura lumii nu va inceta niciodata sa hapaie, hamesita, sperantele si visurile de viitor, tunsoarea in trei culori, zambetele si fericirile noastre zilnice. Cu toate astea, de cate ori pasesc in metroul bucurestean, simt nevoia sa zambesc. Puteti si ar trebui s-o faceti si voi. Fiecare dintre voi. E un sentiment placut sa-ti amintesti, macar o data pe zi, cand auzi ,,Atentie, se inchid usile!” ca poti – si trebuie! – sa-ti scoti viata de pe meniul de ,,superoferta”.

Puteți vizita și linkul original: http://www.6simturi.ro/gura-lumii-e-adanca-precum-metroul.html

Acest articol a fost postat in 6 Simturi, Lifestyle. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>