De ce nu se mai nasc oameni ca pe vremuri?

Foto: sxc.hu

Bunicii noștri nu luau Xanax, dar aveau nervii tari. Nu făceau psihoterapie, dar aveau forță de caracter. Viața le fracturase brutal visele, dar nu aveau probleme de ,,stimă de sine” și nici nu luau antidepresive. Se rugau la Dumnezeu, trageau aer în piept și mergeau mai departe.

Începutul secolului XX.

Cernăuți, Bucovina de Nord.

Profira, fiica unei familii de origini poloneze cu rădăcini boierești se îndrăgostește de Toader Luchian, un bărbat cu 14 ani mai mare. După ce se căsătoresc, sub cortina a ceea ce ar fi trebuit să fie un ,,și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…”, regiunea trece sub stăpânire sovietică iar cei doi părăsesc Cernăuțiul împreună cu familiile lor, renunțând la toată agoniseala unei vieți. Cu ajutorul unei călăuze, fug noaptea prin pădure, în picioarele goale pentru a nu face zgomot, și purtând în brațe o singură bocceluță care se pierde și ea până la urmă, agățându-se într-o creangă de copac.

Ajunși în România, cei doi se stabilesc în Banat, unde își reclădesc prin muncă și sudoare căminul pe care îl pierduseră. Din păcate, ,,și au trăit fericiți…” este o frază care nu-și găsește nici aici locul. Colectivizarea din 1950 îi transformă în ,,dușmani ai poporului”, ca exponenți ai burgheziei fugite de sub stăpânirea sovietică din Cernăuți. Treziți în miez de noapte și urcați în vagoane de animale alături de alte mii de oameni, Profira și Toader, împreună cu cele trei fiice ale lor, își pierd agoniseala de-o viață încă o dată. Se trezesc în mijlocul Bărăganului, în noua lor ,,casă”: un țăruș înfipt în pământ, cu un nume pe el: ,,Familia Luchian”.

Petrec zece ani în inima Bărăganului, într-o casă clădită din greu din chirpici, la lumina lămpilor cu gaz. Profira naște încă doi băieți, care mor la niciun an de viață, în iernile cumplit de reci ale câmpiei Bărăganului. Comunitatea deportaților, majoritatea intelectuali de seamă ai vremii, își adună forțele și construiește în acel loc uitat de lume o școală, o biserică, o primărie. Ceva care să poată transforma acel pustiu într-un ,,acasă”.

Tatăl Profirei, fost primar și intelectual studiat la Viena, trăiește până în ultima zi a vieții într-o locuință de chirpici, în praful de-o palmă al Bărăganului. Până în ultima zi continuă să se îmbrace în costum și să-și lustruiască pantofii cu aceeași disciplină din urmă cu 20 de ani. Soarta nu poate schimba cu nimic încrederea lui în faptul că omul poate fi distrus de guverne, dictatori și războaie, dar spiritul său nu poate fi cu adevărat îngenuncheat de nimeni.

La ridicarea domiciliului forțat, în 1960, Profira și Toader luptă să-și aducă familia înapoi în sânul lumii, pentru ca fetele lor să poată face școală. Înainte de a-și redobândi proprietatea asupra unei locuințe din Botoșani, cumpărate înainte de naționalizare, Profira și Toader trăiesc timp de șase luni într-o căruță, în curtea casei care le aparținea de drept. Vreme de șase luni, fetele celor doi merg la școală, învață și iau premii, trăind într-o căruță, în timp ce noaptea noii proprietari instalați în casă își asmut câinii asupra micului lor adăpost.

În cele din urmă, casa le este restituită, iar fetele pleacă la facultate, devenind inginere și arhitecte. Nici aici, însă, ,,și au trăit fericiți…” nu găsește un loc să se strecoare. În povestea lor, ecuația fericirii mai așteaptă un factor, care vine odată cu instaurarea regimului lui Ceaușescu. Demolările.

Pentru a treia oară într-o viață de om, Profira și Toader rămân fără nimic. Acea casă muncită cu greu și câștigată cu lacrimi și sudoare, reprezintă acum doar istoria unui loc pe care se întind blocuri cât vezi cu ochii. Le este dat în chirie un apartament minuscul într-un bloc, pe aceeași stradă pe care fusese cândva casa lor. Da, istoria este cinică, și asta pentru că cinismul oamenilor care o scriu este nemărginit.

După trei case construite și pierdute, cei doi ajung, la bătrânețe, chiriași la stat.

După moartea lui Toader, Profira continuă să-și ajute fetele, să-și crească nepoții și, în ciuda veninului pe care viața i l-a administrat fără zgârcenie, să păstreze în suflet suficientă iubire de revărsat asupra lor. Suficientă răbdare și generozitate ca să mă crească și pe mine, o mogâldeață care se agăța cândva de fusta ei, o privea în ochi și îi rostea cu un zâmbet poznaș: ,,Mamaie!”.

—–

Da, cei doi au fost bunicii mei. Oamenii pe care îi admir pana la Cer si inapoi. Adica de la mine și pana la locul unde se află amândoi acum. Iar cea mai mare realizare pe lumea asta ar fi ca intr-o zi sa pot să le dau dreptate atât lor, cât și celuilalt bunic al meu, Iacob, care-mi mărturisea, ca un copil poznaș de 90 de ani, cu ochii blanzi si glasul plin de speranță: ,,Diana…tu o sa ne razbuni pe noi. Tu o sa ajungi o doamnă mare”.

Născut pe vârful unui deal din Ardeal, într-o familie cu nouă copii, bunicul Iacob a a fost aviator și mecanicul de bord al Regelui Mihai I. Și-a trăit viața cu un singur scop: să facă zestre surorilor sale rămase în sat și să-și crească frumos familia. Când a murit, la 90 de ani, zburase zilnic aproape 30 de ani din viață și avea o pensie de nici opt milioane de lei.

De ce scriu asta? Pentru că am obosit să aud vorbindu-se neîncetat despre crize financiare, despre recesiuni, despre frustrări existențiale, despre tineri care își dau foc, se sinucid și își omoară copii abia-nascuți pentru că au credit la bancă, pentru ca șeful îi persecuta sau soția le-a fugit în lume cu altul. M-am saturat sa citesc de ucigași aflați la varsta adolescenței, care bagă cuțitul în părinți pentru un telefon mobil si tranșează oameni pentru cinci sute de euro, justificându-și actele prin ,,disperare”, ,,nevoi” sau ,,sărăcie lucie”.

Numai Dumnezeu știe ce e în sufletul lor și nu am intenția sau dreptul de a-i judeca vreodată. Am, însă, dreptul să mă întreb.Și am dreptul și să încerc să găsesc răspuns la această întrebare: de ce au oamenii vremurilor noastre disperarea organică a celui care se crede buricul pământului? De ce ni se pare că suntem cei mai năpăstuiți și ne comparăm, obsesiv, cu prea-binele, niciodată cu mai-răul altuia? De ce ni se pare ca suntem primii si ultimii care suferim sau care am suferit? De ce disperarea noastră e infinit mai crudă și mai schizofrenică decât a celor din trecut?

Bunicii noștri nu luau Xanax sau Prozac, dar aveau nervii tari. Nu făceau psihoterapie și nici nu citeau cărți motivaționale, dar aveau tărie de caracter. Viața le luxase toate speranțele și le fracturase brutal visele, dar ei nu aveau probleme de ,,stimă de sine” și nici nu luau antidepresive. Se rugau la Dumnezeu, trageau aer în piept și mergeau mai departe, cu maxilarele încleștate și lacrimile în ochi.

Pe bunicii mei nu i-am auzit niciodată plângându-se de nimic în viața asta. Niciodată. Au făcut case și au pierdut case, au strâns din dinți, si-au ingropat speranțele, asteptarile, chiar și copiii. Și până în ultima clipă au iubit viața. O viață care s-a purtat cu ei asemeni unei mame aspre, severe, care rareori îmbrățișează, aproape niciodată nu mângâie, cel mai adesea lovește. Și pe care, totuși, au iubit-o. Până la sacrificiu. Și și-au savurat gurmand momentele de fericire, bucuriile mărunte, cele pe lângă care noi trecem fara sa ne mai obosim macar să întoarcem capul.

Când eram prin școala generală, bunicul meu Iacob îmi recita din Cosbuc si Goga, poetii lui de suflet, iar poezia lui preferată era ,,Lupta vieții” de Cosbuc:

,,O luptă-i viața, deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Esti un nemernic.

Când n-ai un țel hotarâtor.

Tu i-ai pe-ai tai!

De n-ai pe nimeni, te lupti pe seama tuturor”.

Abia tarziu, după ce ei nu mai erau pe lume, am înțeles că asta a fost chiar viața lor. O luptă pe seama tuturor.

Poate exact de asta eu nu cred în nefericire. Resping conceptul de ghinion și reneg ideea diformă de ,,neșansă”. De câte ori am impresia că viața e nedreaptă, că lovește pe la spate, hoțește, că uneori e prea mult decât pot duce, nu pot decât să mă gândesc la ei. Cu toții ar trebui să ne întoarcem privirea catre bunicii pe care îi avem (dacă suntem norocoși) sau pe care i-am avut. Nicio carte motivațională sau vreun foileton de ,,How to” nu ne va învăța mai bine ce e viața și cum trebuie să te iei la trântă cu ea, s-o provoci, s-o ațâți.

Am spus că nu cred în nefericire? Rectific: mi-e rușine să cred în nefericire. Și, mai ales, nu pot să trec pe lângă statuia de la Leu fără să mi se umezească ochii. Mi se pare și-acum ca-l aud, cu vocea răgușită de lacrimi, pe bunicul meu. Era vorba lui de preferată: ,,Spuneți generațiilor viitoare că noi am făcut supremul sacrificiu…”

Puteți vizita și linkul original: http://www.6simturi.ro/de-ce-nu-se-mai-nasc-oameni-ca-pe-vremuri.html

Acest articol a fost postat in 6 Simturi, Lifestyle. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>