Singuratatea numerelor prime

O carte premiată cu trofeul Strega în 2008, despre doi oameni cu vieți disfuncționale, defecte…

Alice suferă un accident de ski în copilărie și rămâne șchioapă. Nu poate să-și ierte părinții care o obligaseră să ia lecții de ski și devine o adolescentă anorexică, chinuită de depresii și frustrări.

Mattia are o soră geamănă care suferă de retard mintal și pe care părinții îl obligă s-o ia cu el peste tot, deși simte că-l face de rușine. În clasa a șaptea, băiețelul o lasă pe sora lui într-un parc pentru câteva ore si n-o mai găsește niciodată. Ca să-și învingă propriile fantome, începe să se taie cu lama.

Toate personajele cărții sunt stranii, bântuite de trecut, de frustrări și neîmpliniri. E o lectură întunecată, genul de carte pe care nu simți nevoia s-o mai citești a doua oară sau s-o răsfoiești din nou. E greu să ți se mai facă dor de ea…
Mi-a plăcut însă enorm pasajul care dă și titlul cărții. Ideea este profundă, frumoasă și sinceră. Și teribil de adevărată:

,,Numerele prime sunt divizibile numai cu unu și cu ele însele. Stau la locul lor în infinita serie de numere naturale, strivite, la fel ca restul, între altele două, dar cu un pas mai încolo față de celelalte. Sunt numere bănuitoare și solitare și de aceea Mattia le găsea minunate. Uneori credea că au ajuns din greșeală în acea secvență, că rămăseseră prinse în capcană, ca niște mici perle înșirate pe un colier. Alteori, în schimb, bănuia că și lor le-ar fi plăcut să fie ca restul, numai niște numere oarecare, dar că, pentru un motiv anume, nu erau în stare.

Al doilea gând îl atingea mai ales seara, în împletirea haotică de imagini dinaintea somnului, când mintea e prea vlăguită ca să-și spună minciuni.

La un curs din primul an, Mattia învățase că, printre numerele prime, sunt unele și mai speciale. Matematicienii le numesc numere prime gemene: sunt perechi de numere prime care sunt aproape, de fapt foarte aproape, pentru că între ele este mereu un număr par care le împiedică să se atingă cu adevărat. Numere ca 11 și 13, ca 17 și 19, ca 41 și 43. Dacă ai răbdarea de a merge mai departe cu numărătoarea, descoperi că aceste perechi, treptat, sunt tot mai rare. Dai peste numere prime tot mai izolate, rătăcite în acel spațiu tăcut și cadențat, constituit numai din cifre, și ai presentimentul neliniștitor că perechile întâlnire până acolo sunt un fapt accidental, că adevăratul lor destin este de a rămâne singure. Apoi, exact când te pregătești să renunți, când nu mai ai chef să numeri, iată că dai peste alte două numere gemene, agățate strâns unul de celălalt. Printre matematicieni există convingerea comună că atât cât se poate merge mai departe, vor fi mereu altele două, chiar dacă nimeni nu poate spune unde, până nu le descoperă.

Mattia se gândea că el și Alice erau astfel, două numere prime gemene, singure și pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat. Nu-i spusese asta niciodată”

Acest articol a fost postat in Jurnal. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>