Arhiva lunara: februarie 2011

Anatomia lui Gigi sau sindromul Tourette la romani

Pe un vas gata sa ancoreze in golful New York se aflau un englez, un francez, un spaniol si un roman. Deodata, incep sa se zareasca Statuia Libertatii si zgarie-norii de pe fundal. Englezul, entuziasmat, exclama: ,,Wow, this is marvellous, it’s just beautiful!”. Francezul: ,,Mon Dieu, mais c’est magnifique, oh la la!”. Spaniolul: ,,Que maravilla…”. In final, se aude si vocea romanului: ,,Mamaaa, Statuia Libertatii, sa-mi bag p**a!”.

Ca toate bancurile reusite, si acesta e inspirat dintr-un mare adevar. Romanii se exteriorizeaza injurand. Si englezii au ,,fuck”, spaniolii ,,joder”, italienii ,,merda”. Dar parca nimeni nu pune atata pofta in injuraturi precum compatriotii nostri. Un italian care vorbeste sapte limbi, inclusiv a noastra, imi povestea ca singura limba in care simte ca se descarca injurand ramane romana. Doar in romana poti injura zece minute fara sa te repeti si fara sa tragi aer in piept decat, eventual, ca sa-l si scuipi in fata pe interlocutor.

Recunosc ca nu m-a preocupat niciodata prea tare acest aspect al injuraturilor la barbati. Decat sa stramb din nas si sa critic, am ales sa ignor, pe ideea ca un lucru pe care nu-l bag in seama nu ma poate afecta. Aveam mai degraba o problema cu femeile care isi bagau parti anatomice nedetinute pe persoana fizica, pe principiul ,,Sunt o doamna, ce p**a mea!”. Pe masculi ii priveam cu un soi de mila, increzatoare in principiul conform caruia civilizatia noastra a inceput cand primul om al cavernelor a ales sa injure in loc sa dea cu piatra. Decat sa ajunga la stirile de la ora cinci pe motiv ca au dat in cap la drumul mare, mai bine sa se descarce verbal…

Weekendul trecut, insa, am trecut de punctul critic, dincolo de care rabdarea devine frustrare. Am  fost martora la o scena memorabila, petrecuta la Viena, chiar la doi pasi de palatul Hofburg. Totul a inceput perfect inocent: am intrat sa-mi clatesc ochii la Chanel. Cum imi deschide usierul la costum si cravata poarta templului lui Karl Lagerfeld, cum aud un ,,Da ma, ce p**a mea, nu ti-am zis?” rasunand in toata incaperea luxoasa vopsita in alb-negrul lui Lagerfeld. ,,Auzi p**a, io ti-am zis ca esti prost, ce p**a mea, iti lasi in p**a telefonul ala neblocat in p**a mea, daca in loc sa ma suni pe mine-n p**a mea, o sunai pe nevasta-ta, p**a? Ce faceai, in p**a mea? Se prindea aia, p**a mea, ca esti cu alta-n p**a mea”.

Ca atunci cand simti o putoare pestilentiala intr-o incapere si iti misti narile, instinctiv, ca sa-ti dai seama de unde vine si sa te poti indeparta mai repede, urechile mele se transformasera in antene care incercau sa surprinda sursa acestei deversari anatomice de nestavilit. Departe de mine sa fi fost crescuta la vreo manastire, unde cea mai porcoasa exclamatie, insotita de o palma peste gura, sa fi fost ,,La naiba!”. Nu, am auzit destui oameni injurand in 26 ani de viata. Insa niciodata, pana la dupa-amiaza fatidica de pe Grabenstrasse, nu am auzit pe cineva folosind acel cuvant de 20 ori pe minut.

Primul gand a fost ca omul sufera de sindromul Tourette, numele stiintific al ticurilor nervoase incontrolabile. De fiecare data cand tragea aer in piept dupa o propozitie, iesea cuvantul. Dupa trei minute, aveam deja emotii ca, daca uita cumva sa-l rosteasca, o sa intre in sevraj, o sa inceapa sa horcaie si, in final, o sa se sufoce sub privirile ingrozite ale unor vanzatoare de genti Chanel de 5.000 de euro bucata.

Inaintand prin incaperile cu miros de Chanel no.5, de sub valul de abjectii a rasarit, brusc, un cap cu barbie dubla, par grizonat si gura incremenita intr-un rictus scarbit. Apoi a aparut o burta si, dupa vreo 30 de secunde, s-a materializat si restul corpului, investmantat intr-o bluza Tommy Hilfiger alba, pantalonii cat un cort de patru persoane si mocasini cu imprimeu Gucci in picioare. Plus o punga de hartie Hermes, portocalie, suficient de mare cat sa incapa toate cele patru cauciucuri de iarna ale unui Range Rover, plus roata de rezerva. Si, pentru prima oara, am privit cu alti ochi complexul cateilor chihuahua care ies pe strada si latra isteric la toti dobermanii care le ies in cale. Cand te-ai visat toata viata un ,,George Clooney” rafinat iar tu esti un amarat de ,,Gigi” vanzator de zarzavaturi, trebuie sa iesi in evidenta asa cum stii: sa te drapezi in marci, sa vorbesti tare, sa-ti bagi si sa-ti scoti, sa arati ca ai personalitate, ,,ce p**a mea”!

,,Da p**a, mi-am luat Vertuul ala nou, ala ba p**a, cu safirele, da ba… Stii ce misto e, p**a mea, le dau moarte la toti aia-n p**a mea, ha ha. Nu ba, ce p**a mea, nu veni aici, ia-i lu aia inelu ala de la Bulgari-n p**a mea, ce sa vii pana aici, ca la Cartieru de aici au numa cacaturi in p**a mea, nu p**a, n-au inelu ala de care zici tu. Vezi p**a sa nu se prinda nevasta-ta… Da, am intrat la Șanel. Ce? P**a mea, cica n-au haine de barbati in p**a mea, ma c*c pe el de Șanel”.

Suprema revelatie a survenit, insa, la finalul conversatiei. ,,Gata p**a, vorbim mai tarziu, ma suna doamna mea” a rostit ,,Gigi”, cu scarba absoluta in voce. ,,Ne auzim deseara, in p**a mea…”. Un om care tocmai isi bagase si isi scosese cat pentru zece generatii vorbea de nevasta-sa ca de ,,doamna mea”. Suprarealist. Dupa care, apasand pe un alt buton al Vertu-ului tinut strans intre degetele cu aspect de crenvusti: ,,Da iubita mea, ce faci, unde esti? Uite io la Șanel. Da mami, vin acuma la Tifăni. Aha, deci nu s-a sufocat. Am rasuflat usurata.

Gigi a iesit din magazin triumfator, ca un Iulius Cezar supraponderal si in mizerie, care tocmai incheiase apoteotic o expeditie militara. Si eu si doamnele de la tejghea i-am vegheat cu privirea, pret de cateva secunde, mersul leganat, inclinat pe-o parte ca urmare a carabanelii celor doua sacose portocalii cu sigla Hermes. Prada de razboi.

In urma lui, templul lui Lagerfeld parea de-a dreptul plicticos in eleganta lui minimalista. Am inteles cum s-ar simti aristocratii austrieci daca la Balul Vienez cineva ar pune, deodata, o manea cantata de Adrian Minune, dupa care muzica ar reveni la ,,Valurile Dunarii” de Strauss. Si am mai inteles ca, indiferent la cate baluri vieneze ar participa de-alde Gigi si cu oricate haine de la Hermes si Chanel si-ar umple dulapurile, cel mai bine s-ar simti tot cu ghiulul pe deget si cu tricoul sclipicios latit pe burta unduita in ritmul ultimului hit al lui Adi Minune.

Singura concluzie inteleapta a exprimat-o, la final, usierul cu aspect de bodyguard in frac, care-mi inlesnise intrarea in templul Chanel. Si care, pana la iesirea lui ,,Gigi” nu scosese niciun cuvant. Inchizand usa, elegant, l-a petrecut si el cu privirea, pana cand imaginea blugilor frecandu-se intre picioarele durdulii a disparut inspre Hofburg. Adica, pe limba lui, inspre  Tifăni. Dupa care si-a reluat pozitia semeata din dreptul usii, lasand sa-i scape, printre dinti, o exclamatie obidita, ca pentru sine: ,,Cine se mai crede si asta, in p**a mea, de ghiolban imputit!”.

Puteți găsi articolul și pe link-ul original: http://www.6simturi.ro/anatomia-lui-gigi-sau-sindromul-tourette-la-romani.html

Postat in: 6 Simturi, Articole | Etichete , | Niciun comentariu | Lasa un comentariu

Expatii artei romanesti

nicolae maniu

În galeriile de artă pariziene – dar şi în casele bogaţilor lumii – Nicolae Maniu împarte acelaşi perete cu Chagall, Botero sau Picasso. La Londra, Mariana Gordan schimbă regulile concursurilor şi le predă britanicilor arta lui… Sfântu’ Aşteaptă. Amândurora le-a mai rămas un singur teritoriu de cucerit: România. ... Mai mult

Postat in: Arta & Cultura, Articole, Business, Forbes | Etichete: , , | Un comentariu | Un comentariu

What were YOUR childhood dreams?

LastLectureCover

Brick walls are here for a reason: to let us prove how badly we want things. The walls are there to stop the people who don’t want things bad enough. The OTHER people. And yes, some brick walls are made of flesh. ... Mai mult

Postat in: Articles, Jurnal, My English Work | Un comentariu | Un comentariu

Manual for a Princess

Enchanted_Palace_Kensington

I’ve often wondered why I feel so cozily at home in London and it has just recently dawned on me that it was somehow genetically inevitable. I owe my name – Diana – to Princess Diana, whom my mother deeply admired and whose ,,cult” she passed onto me. ... Mai mult

Postat in: Jurnal | Etichete: | Niciun comentariu | Lasa un comentariu

Viata invizibila a corporatiilor

fengshui_DN-1

Îndemnul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” s-a mutat de pe Oracolul din Delphi pe frontispiciile marilor companii. Noua dimensiune a unui business de succes include auditul personal, principiile Kabalei sau cantitatea de energie „yang” primită pentru fiecare euro investit. ... Mai mult

Postat in: Articole, Business, Forbes, Lifestyle | Etichete: , , , | Niciun comentariu | Lasa un comentariu

Viata este un mare taxi

1199757_93937855-1024x576

Am primit unele dintre cele mai profunde lectii de viata de la taximetristi. Cautati intelepciune profunda? Luati un taxi. Renuntati la Blackberry sau la telefonul mobil, ca sa puteti cunoaste persoana din fata dumneavoastra. Adeseori, este mai intelept decat v-ati putea imagina. ... Mai mult

Postat in: 6 Simturi, Articole | Niciun comentariu | Lasa un comentariu

Croiala nemteasca

76-79-Stephan_Pleger_CN-2

Are nume german, buletin de Braşov şi un CV parafat în Austria, care include celebre branduri de modă „Made in Italy”. De ce a ales Stephan Pelger să facă afaceri în Bucureşti? ... Mai mult

Postat in: Articole, Business, Forbes, Moda & Imagine | Etichete: | Niciun comentariu | Lasa un comentariu

Business de cristal

72-75-Cosmina_Englizian_CN-1

Dacă dai lovitura la New York, ai porțile deschise oriunde. Așa ar putea gândi și Cosmina Englizian, după ce brandul său a ajuns, într-un singur an, din Cartea Recordurilor în oferta VIP a celebrului hotel The Plaza. ... Mai mult

Postat in: Articole, Business, Forbes, Moda & Imagine | Etichete: , , , , | Un comentariu | Un comentariu