Povesti de vintage romanesc

Cum poţi crea o nișă profitabilă când concurenţa este practic nelimitată şi trebuie să-ţi găseşti de fiecare dată un alt furnizor? Și, mai ales, când definițiile produsului tău se bat cap în cap? Există femei de succes din România care au transformat provocarea într-un business.


Acest articol a fost publicat in numărul 52 al revistei Forbes România, din 7 martie 2011.

Dați click pe imaginea din stânga pentru a citi articolul ,,Poveşti de vintage românesc” in varianta pdf.


Poveşti de vintage românesc

,,Brooke se născuse în zona strălucitoare a Manhattan-ului dar se simţea, în adâncul sufletului, o fată simplă. Când şi-a găsit adevărata vocaţie, cea de artist, părinţii au dezmoştenit-o, însă ea şi-a urmat drumul fără teamă. Pentru a-şi susţine financiar pasiunea, şi-a vândut, fără regret, toate hainele de designer”. Această prezentare, care pare începutul unui bestseller de ficţiune, nu reprezintă altceva decât descrierea cu parfum de marketing a unui pulover Chanel din anii ‘80, care costă 268 de dolari pe magazinul vintage online „Chic and You Shall Find”.

Creatoarea conceptului, Brenna Eagan, era o scriitoare aspirantă care nu părea să-şi găsească pe deplin nici locul şi nici mesajul creativ. Odată cu lansarea site-ului său de haine vintage, la începutul lui 2010, şi le-a găsit pe amândouă, pentru că fiecare produs vândut pe „Chic and You Shall Find” are o „viaţă anterioară”, care ia forma unei scurte poveşti scrise de Brenna.

Deşi toate textele sunt, oficial, opere de ficţiune, clientele îşi doresc parcă şi mai mult rochiile de seară din anii ’60 sau ’70 (care ajung şi la 2.000 de dolari), când ştiu că acestea ar putea avea în spate istoria romantică a unei femei puternice. „Hainele vintage țin în primul rând de factorul «poveste»”, crede şi femeia de afaceri Camelia Şucu.

Aşezată cu iPad-ul în braţe pe un scaun din concept-store-ul Iqonique Class Studio, Şucu poartă o ie tradiţională din Bucovina, veche de aproape o sută de ani, combinată cu o pereche de pantaloni de piele şi botine cu toc înalt. Butonează gadgetul cu mişcări precise şi aproape cu nerăbdare: „Uite, neapărat trebuie să vezi asta!”.

Îmi întinde iPad-ul cu un zâmbet de profesor care tocmai a încheiat cu succes demonstraţia unei teoreme. Pe ecran se lăţeşte fotografia unei ii albe, din crêpe, cu broderie pe negru, care pare aproape identică celei purtate de Şucu. Aproape!, pentru că, la o privire mai atentă, bluza este o creaţie din colecţia primăvară-vară 2011 a lui Oscar de la Renta, care costă 1.335 de euro pe site-ul de lux Net-a-Porter.com. Este doar ultimul exemplu dintr-o serie de paradoxuri care o intrigă, de ceva vreme, pe Camelia Şucu şi care se nasc, invariabil, din ignorarea făţişă a moştenirii şi a creativităţii româneşti: „E loc pentru toată lumea, dar dacă tot importăm moda din afară, de ce să nu dăm la schimb ceea ce avem și noi mai frumos?”.

Pentru a facilita schimbul, Şucu a demarat un proiect mai larg, care își propune să unească vintage-ul, tradiția românească și moda contemporană dintr-o singură… cusătură. Mai întâi, echipa sa va umbla din poartă-n poartă prin țară, cumpărând costume tradiționale vechi – inclusiv accesorii, fote și brâuri – care să constituie baza de pornire pentru ceea tot ce înseamnă moştenire „vintage” și „antique” (peste 100 de ani) în România. Pasul al doilea: obiectele vor fi vândute amatorilor de vintage în Iqonique Class Studio, însoțite de un certificat de autenticitate care să le ateste vechimea şi caracterul reprezentativ. În paralel, stocul de vintage va deveni şi obiect de studiu pentru tinerii designeri români. În cadrul unui concurs organizat de Șucu, aceştia vor fi provocaţi să integreze tradițiile românești într-o serie de obiecte vestimentare în tendinţe, care să intre, apoi, în atenţia marilor lanţuri de magazine.

„Nu poți să bagi vintage-ul într-un glob de sticlă, spre conservare, ci trebuie să-l arăți lumii, mai ales când, Slavă Domnului, ai ce arăta” explică femeia de afaceri. Este convinsă că, la fel ca și doamnele cu dare de mână care cumpără produse cu istorie de pe site-ul Brennei Eagan, tinerii români vor fi atrași mai mult de un tricou inspirat de o poveste frumoasă din Bucureştiul anului 1925 decât de ultima creație de peste Ocean.

Înainte de a ajunge la componenta românească, Operaţiunea Vintage fusese deja demarată la sfârşitul anului trecut, odată cu crearea „colţului de vintage” din cadrul show-roomului Iqonique Class Studio. După aproape 20 de ani în business, Camelia Şucu a realizat însă că pentru susţinerea proiectului trebuie să învețe, practic, o nouă meserie. Una care să includă istoria modei, specificaţii legate de materiale şi colecţii, dar şi arta de abordare a clienților care dau din start sentințe de tipul „Decât să dau atât pe o geantă veche, mai bine îmi iau una nouă, mai ieftină”.

Dincolo de prețul mai ridicat, obiectele vintage au și un alt spirit, un alt parfum, iar unele dintre ele pot deveni chiar și exponate de artă. Cea mai bună dovadă o constituie rochia Lanvin vintage (din anii ‘70) a Cameliei, care a fost expusă la New York Museum of Modern Art în urmă cu doi ani, în cadrul unei expoziţii legate de istoricul celebrului brand francez. În Iqonique se regăsesc tot asemenea piese, cu istorie, precum celebrele genţi Hermès Birkin şi Kelly, achiziţionate la o licitație de vintage online a celor de la Artcurial.

Oricât de originală, ideea unei afaceri cu vintage prezintă şi o componentă de risc. În ultima perioadă, lipirea etichetei de „vintage” pe un produs sau un business a devenit mai degrabă o provocare decât un atu de marketing, pentru că diferenţierea este tot mai dificilă. „Vintage” se autodenumesc şi magazinele second-hand care aduc hainele cu kilogramul, şi consignaţiile care vând obiecte de designer purtate, de acum trei sezoane, şi colecţiile noi, inspirate de moda de pe vremea bunicii.

Punând la cap sumedenia de definiţii ale acestui termen, croite, ad-hoc, pe măsura şi nevoile fiecărui business care îl foloseşte, reiese că „vintage”-ul este un fel de personaj de Petre Ispirescu. Cam ca şi fata de împărat care nu era „nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum”.

Teoretic, vintage-ul are minim 20 de ani (anii ‘90 tocmai au devenit oficial „vintage” în 2010), dar este și actual; este „bătrân”, dar are, adesea, o calitate mai bună decât creațiile cu jumătate din vârsta sa; nu trebuie să deţină neapărat o etichetă de designer, dar este obligatorie o tăietură sau croială anume, care să-l facă special și demn de purtat și colecționat. Un tipar prin care ar trece cu succes foarte puţine dintre creaţiile oferite drept „vintage” în România.

Designerul român Cristian Samfira, un pasionat al tradiţiilor româneşti, care deţine la rândul său o colecţie de costume populare de o vechime considerabilă, crede că trendul vintage a pornit, în România, mai întâi ca o scuză pentru a putea cumpăra haine de la second-hand fără stigmatul de jenă. Ca o coincidenţă, Samfira a reintrat de curând în posesia unor rochii făcute la începutul carierei sale, în urmă cu 15 ani, care s-ar situa pe bună dreptate la hotarul dintre contemporan şi vintage.

Evită să participe însă la târgurile de profil, alături de designeri apăruţi în urmă cu 3-4 ani, care îşi vând hainele cu pretenţii de „vintage”: „Prefer să păstrez acele rochii ca pe o amintire frumoasă de la începuturile mele ca designer”.

Totuşi, înainte de a obţine statutul de „vintage”, o idee sau un business mai urmează, uneori, şi rute ocolitoare, cum ar fi second-hand-ul. Cristina Ivan, proprietara Atelier Aiurea din Centrul Vechi al Bucureştiului, şi-a alimentat iniţial pasiunea pentru hainele vintage scotocind cu dichis prin oferta second-hand-urilor. În prezent lucrează într-un domeniu care nu are „nici în clin şi nici în mânecă” cu moda – la Camera Consultanţilor Fiscali –, însă lumea sa cea adevărată se află între pereţii Atelierului Aiurea. Deschis anul trecut, spaţiul a înghiţit o investiţie de 10.000 de euro şi este un tărâm al vintage-ului amestecat cu creaţii contemporane semnate de designeri români.

Ponderea o au însă ținutele vechi, cu poveste, pentru care se vede nevoită să scotocească prin magazinele şi pieţele de specialitate din Londra, Paris, Rotterdam sau din diverse orăşele nemţeşti. Lunar, investeşte 1.000 de euro în aceste „cumpărături”, iar entuziasmul căutării a căpătat, odată cu businessul, şi o aură de incertitudine. „Nu există niciodată o sursă stabilă, trebuie să cauţi mereu în alte părţi”, explică ea provocarea care o ţine în priză. O vreme, a avut şi câteva surse în România: doamne din alte timpuri care aveau piese bine păstrate din tinereţile lor, precum rochia de dantelă din 1920, care costă 1.500 de euro în Atelier. Pentru următoarea perioadă, planurile ţin tot de însăilarea trecutului cu prezentul: propria colecţie de haine inspirate de ţinute vintage – Aiuristic by Cristina Ivan.

Un pas important va fi făcut în prima jumătate a lunii martie, când atelierul găzduiește o expoziţie de pictură mai ieşită din comun: elementele din tablourile expuse se regăsesc, în formă fizică, în haine şi accesorii lucrate şi pictate de mână. Oricât de multe astfel de evenimente sau târguri cu teme de vintage s-ar organiza în România, paradisul vânătorilor de haine cu parfum de istorie rămân însă blogurile cu vânzare. La o simplă căutare pe Google după cuvintele cheie „haine vintage”, apar circa 400.000 de rezultate, iar primele zece pagini sunt pline de site-uri românești care vând obiecte vintage sau second-hand. În ultimii cinci ani însă, nu au crescut doar vânzările, ci şi pretenţiile clienţilor. Oana Creţu s-a numărat printre pionierii -vin-ta-ge-ului românesc, prin site-ul Vintage Boutique, lansat în martie 2006.

În prezent, are circa 13.000 de vizitatori unici pe lună şi vinde, tot lunar, de aproximativ 1.000 de dolari. Un câştig relativ modest, având în vedere munca din spate: vânătoarea de loturi pe eBay, vizite la târguri din Germania, Franţa, Belgia şi Olanda, dar şi încercarea de a „educa” piaţa.

Studiază de nouă ani acest domeniu, pentru a-şi putea alege produsele în cunoştinţă de cauză, dar are încă nemulţumirea că „în România, orice tricou de bumbac purtat de câteva ori şi apoi aruncat devine automat vintage”. Cele mai reprezentative piese pe care le-a avut până acum pe site au fost un manşon din şinşila din epoca edwardiană şi o rochie din anii ’20, însă cea mai căutată perioadă rămâne cea a anilor ’60, vremurile de glorie ale lui Audrey Hepburn, Jane Fonda sau Faye Dunaway.

Lăsând deoparte parfumul seducător al unei alte epoci, apetitul pentru vintage are la bază coordonate cât se poate de concrete. Ascendentul său este similar cu cel al unui unui secretaire stil Rococo, sculptat în lemn masiv de mahon, faţă de o bibliotecă din PAL melaminat proaspăt ieşită de pe o linie de fabricaţie. Niciodată secretaire-ul din mahon n-ar mai putea fi produs în masă, aşa cum nici rochiile cusute de mână de către croitoresele de acum trei sau patru decenii nu ar putea fi reproduse în zilele noastre de către marii retaileri de modă. Tendințele accesibile din prezent vin cu limitările și lipsurile lor, pentru că, odată cu transformarea modei într-un fenomen de masă, producătorii au fost nevoiţi să taie drastic -costurile.

Economiile de scară au condus nu doar la mărfuri cu un preţ mai bun, ci şi la o calitate mai slabă a materialelor, a finisajelor şi la suprimarea aproape completă a atenţiei pentru detalii. Chiar şi vechile materiale sintetice, precum nylon-ul Qiana folosit spre sfârşitul anilor ’60, prezintă calităţi aproape imposibil de regăsit la cele din prezent. Situaţia este demonstrabilă doar comparând două obiecte vestimentare „prêt-à-porter”: unul actual şi unul din anii ’60-’70.

Deşi a fost purtată de sute de ori şi spălată de tot atâtea, o rochie de pe vremuri, fără nicio etichetă celebră de designer, va arăta adesea mai calitativ şi mai purtabil decât o rochie din colecţia de acum trei sezoane a majorităţii retailerilor contemporani de masă. Mai mult chiar, va avea o lucrătură de mână şi o atenţie la tivuri şi cusături net superioară. Melody Fortier, unul dintre cei mai cunoscuţi dealeri de vintage din Statele Unite, şi proprietara Tangerine Boutique din Boston, dădea cândva un exemplu elocvent analizând unul dintre cele mai populare obiecte vestimentare din ziua de azi: sacoul.

Chiar dacă mărimea este cea potrivită iar sacoul urmează linia corpului, umerii nu cad aproape niciodată aşa cum ar trebui. Motivul este de găsit tot în economiile producătorilor: pentru a putea asigura colecţii cât mai vaste, la un preţ cât mai bun, aceştia renunţă la ceea ce nu pare indispensabil, inclusiv la un element de mult uitat numit „clin”, o bucată de material adaos care are ca scop compensarea mişcărilor umărului, şi se bazează în schimb pe material cu elastan care să ia forma corpului.

Dincolo de dorinţa de a purta haine unice şi elaborate, cusute cu migală de artist de mâna unor „modiste” interbelice, atracția pentru vintage are mai multe direcţii. Poate fi pasiune de colecționar, la fel de bine cum poate fi nostalgie sau, pur și simplu, o formă extravagantă de reciclare. Până când toţi specialiştii se vor pune de acord asupra unei definiții clare, vintage-ul românesc pe care îl visează Camelia Şucu şi-ar putea face debutul cu un obiect de valoare incontestabilă: ia.

Ia românească purtată cu eleganţă princiară de Regina Maria şi ia pe care Henri Matisse a zugrăvit-o în celebrul tablou „La Chemise Roumaine”. Ia care l-a inspirat pe Oscar de la Renta şi care s-ar putea găsi în curând, cu certificat de autenticitate – şi antichitate! – într-un magazin din inima Bucureştiului. Chiar și fără să-i atârne vreo etichetă de designer, ia românească are ceva şi mai preţios de vândut lumii întregi. Are povestea…

Acest articol a fost postat in Articole, Forbes, Moda & Imagine si are ca etichete , , , , , , . Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

2 comentarii

  1. Postat martie 10, 2011 la 7:24 am | Permalink

    Un articol extraordinar. Foarte bine documentat! Mi-a facut mare placere sa il citesc.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>