Schimb viata, full-option, pe scenariu de Oscar. Rog seriozitate.

Foto: sxc.hu

Exista un banc, devenit clasic, care circula in diferite variante, in functie de apartenenta geografica a povestitorului: ,,De ce rade olteanul/ moldoveanul/ ardeleanul etc. atunci cand fulgera?”. Raspunsul: ,,Are impresia ca e fotografiat”.

Indiferent de locul nasterii, foarte multi romani se comporta exact ca in acest banc. Existentele lor, din orice clipa sau zi, sunt construite minutios, cu o ambitie sisifica, nu pentru placerea proprie ci pentru a putea reprezenta, cadru cu cadru, ,,momente-Kodak” perfecte.

Asemenea oameni sunt ,,Stiveni” Spielberg sau ,,Quentini” Tarantino ai propriilor vieti, pe care nu le traiesc neaparat, ci le regizeaza. Isi baga singuri reflectorul in față si strang din dinti, facandu-si ochii mici, ca de chinez, doar-doar o sa ii vada mai bine vecinul. Se infometeaza, se incorseteaza, se urca pe tocuri sau se coboara de pe ele, nu in functie de dispozitie, ton sau personalitate, ci de dragul podiumului urban pe care pasesc zilnic. Nu mananca ce vor, nu gesticuleaza cum vor si nu merg cum vor, ci asa cum au impresia ca lumea si-ar dori sa-i vada. Ori cum ar vrea ei sa fie vazuti. Sau, de cele mai multe ori, asa cum sunt convinsi ca ar fi complet irezistibili.

Iar daca apare blitul – Doamne ajuta! – sa fiti siguri ca vor fi gata cu cel mai fericit si larg zambet, nu degeaba nu au mancat decat doua masline si n-au baut mai mult de un suc de portocale pe ziua respectiva, ca sa fie fresh si sa nu-i prinda eventuala poza nespalati pe dinti.

Credeam ca asta e meteahna firilor slabe, nesigure sau, cum se spune mai nou, a celor cu ,,stima de sine” redusa. Complet eronat: e boala nationala. Si exista o vorba desteapta: la 20 de ani ai impresia ca toata lumea se uita la tine, la 40 de ani nu-ti mai pasa cine si cum se uita la tine, iar la 60 de ani iti dai seama ca nimeni nu s-a uitat niciodata la tine. Unii oameni insa, intra in viata si ies din ea cu convingerea de fier beton ca Pamantul nu s-a miscat in jurul axei sale decat cu scopul de le face sa fluture in vant ultima coafura.

Cea mai socanta si trista experienta pe care am trait-o in acest sens s-a produs de curand, cand am sunat o personalitate din Romania pentru un articol. I-am format numarul de mobil cu entuziasm si, recunosc, cu sincera admiratie nutrita inca din copilarie. Aproape ca m-am emotionat cand am auzit, in telefon, glasul ei inconfundabil (este una dintre cele 5-10 voci din Romania pe care oricine, cu mic cu mare, le-ar recunoaste dintr-o mie la orice ora din zi si din noapte). Pentru ca numele ei nu are importanta, o voi numi, in continuare, ,,Doamna Ionescu”.

Dialogul a decurs cam asa:

– ,,Buna ziua, doamna Ionescu, va sun pentru a va propune o intalnire, in eventualitatea unui interviu”

– ,,Buna ziua. Sigur, doar ca nu este doamna Ionescu, sunt asistenta ei personala”.

Stupoare. Cum spuneam, doamna cu pricina a fost inzestrata de natura cu una dintre vocile absolut unice, care nu se pot nici imita, nici ascunde. Ba chiar mai mult, crescusem cu vocea ei si, dupa douazeci de ani de admiratie, cand in sfarsit puteam sa vorbesc la telefon cu ea in persoana, aflam ca, surprize-surprize, aveam de-a face cu….aham… ,,asistenta ei personala”.

Mi-am reconfigurat, ca GPS-ul, traseul conversational si, jenata de jena ei, am intrat in joc. Timp de zece minute, respectabila doamna, cu o cariera fulminanta in spate, a jucat trist si neconvingator rolul asistentei, vorbind despre ea insasi la persoana a treia plural, plus componenta de politete ,,doamna”. Cineva ii spusese, probabil, ca nu da bine sa vorbesti fara un PR-ist ,,propriu si personal”. Nimeni nu-i spusese, insa, cat de penibil/penibila poti sa pari cand te straduiesti cu atat de multa disperare. Mai ales cand ceea ce esti reprezinta, oricum, mai mult decat de ajuns.

Ma amuzase mereu o poveste din studentia mamei, pe la inceputul anilor ’70. Protocolul nescris in randul studentelor de la Iasi era urmatorul: daca te plimbai cu fetele prin Copou si il vedeai pe ,,obiectul afectiunii” (care habar nu avea ca simpla lui prezenta iti trezeste palpitatii), schimbai brusc conversatia catre ceva cult, de bon-ton, pentru ca respectivul sa auda, in treacat, si sa-ti creasca instantaneu ,,cota” in ochii lui. Expresia consacrata era ,,Vine X-ulescu, repede, zi ceva de Luvru!”. Prima oara cand am auzit anecdota, m-a bufnit rasul. Cu timpul, insa, am inceput sa identific tiparul si la oamenii din jur, iar in conversatia cu doamna Ionescu il experimentasem, pentru prima oara, pe propria piele. Eu devenisem ,,X-ulescu”, factorul care trezeste un reflex conditionat. Pe principiul: ,,A sunat presa, repede, zi ceva ca sa pari importanta”.

E trist, dar exista oameni atat de prinsi in acest carusel al lui ,,Se uita la mine!”, incat isi traiesc vietile ca pe o scena. Majoritatea nici macar nu sunt personalitati, cum este cazul doamnei Ionescu, dar tot sunt convinsi, fara exceptie, ca lumea se uita la ei si ii analizeaza din cap pana-n picioare, cu o punga de popcorn in mana. ,,Ai vazut cum se uita tipul ala la mine?” imi repeta, de cateva ori pe zi, o fosta colega de facultate. Nici pana in ziua de azi respectivul tip habar nu are cine e si cum o cheama, dar ea nu a mancat, in patru ani de zile, mai mult de doua frunze de rucola cand el se afla pe o raza de 200 de metri (,,Ce o sa zica daca vede ca ma indop ca o vaca?”) si s-a cocotat pe tocuri care nu numai ca nu-i flatau kilogramele in plus, dar au si imbolnavit-o de spate (,,Arat mai sexy pe tocuri de 15″).

Gabriel Garcia Marquez spunea ,,Nu conteaza cine esti tu, conteaza cine sunt eu atunci cand sunt cu tine”. Este una dintre cele mai simple si, totodata, cele mai neintelese lectii ale vietii. Cei din jur pot urca o imagine perfecta pe un piedestal, dar pentru indragostit si imprietenit aleg oameni firesti, asumati, care nu par, ci sunt. Care nu pozeaza, ci traiesc. Istoria e plina de femei sublime prin nefericirea lor, de genii care au sfarsit tragic si de oameni aparent perfecti din toate punctele de vedere, care nu si-au gasit niciodata linistea. Atat timp cat esti o persoana care se simte bine in pielea ei, stie sa glumeasca (inclusiv pe seama propriei persoane), sa se bucure de lucrurile marunte si eventual sa-si si urmareasca un scop bazat pe o pasiune sau un talent (fara sa le scoata, zilnic, ochii celor din jur cu maretia si geniul ei)… chiar nu mai ai nevoie de altceva.

Asa cum cainii simt adrenalina iar rechinii simt sangele, si oamenii simt vulnerabilitatile altor oameni. E legea firii. Si, cu cat te straduiesti mai mult, cu atat esti mai expus, mai slab si mai nesigur. Nu poti sa joci un rol pentru totdeauna, fara ca intr-o zi sa te impiedici de o scandura a scenei si sa cazi in nas, cu chilotii la vedere, in fata tuturor celor care ti-au fost ,,spectatori”. Iar cand asta se va intampla, nu te astepta la bunavointa, ci la rasete, chicoteli si dat din coate. Daca te impiedici pe drum drept, va exista mereu cineva care sa-ti intinda o mana sa te ridici. Cand cazi de pe piedestalul pe care ti l-ai construit singur, in ochii celorlalti esti doar un actor prost, care s-a facut de ras in public.

Anul trecut am facut un experiment pentru Cosmopolitan si, timp de un weekend, am purtat o pereche de urechiuse din dantela neagra (a la Lady Gaga) prin toata Cracovia. Ati putea spune ca m-am facut de ras. Surpriza, insa: niciodata nu am simtit atat de multa prietenie sincera din partea oamenilor decat atunci cand am incetat sa ma mai iau atat de in serios. Am lasat garda jos si nimeni n-a dat cu piciorul, cu oua stricate, nici macar n-a aruncat vreo vorba nelalocul ei. Din contra. Oamenii mi-au zambit, m-au intrebat ce sarbatoresc, daca am pierdut vreun pariu, s-au simtit liberi sa ,,se faca de ras” printr-o intrebare stupida sau indrazneata, pentru ca …hei…eu oricum ma facusem un pic de ras inaintea lor.

Celor care n-au indraznit niciodata sa rada de ei insisi, care n-au mancat niciodata mai mult de o amandina la cocktailuri, ca sa nu ii creada lumea mâncăi, si-au ,,editat” povestea vietii ca sa includa asistente personale si origini exotice cautate pe Wikipedia ori si-au consumat tineretile in cluburi de fite doar pentru ca asa ,,dadea bine”, le-as recomanda o singura melodie, cantata de Dido. Se numeste ,,Life for Rent”.

Cand vrei sa-ti ,,inchiriezi” viata… ar fi bine sa fii macar vreo Jennifer Lopez, Angelina Jolie sau vreun Brad Pitt, care incaseaza bani buni de pe urma revistelor si a televiziunilor pentru imaginea pe care o proiecteaza in afara. Macar atunci ai putea spune ca dai publicului ceea ce asteapta de la tine (Nota: totusi, nu inventa niciodata vreo asistenta personala, e prea penibil). Dar cand viata ta e o simpla ,,garsoniera”pierduta intr-un cartier anonim din Romania…nu-i mai bine sa ti-o amenajezi singur, asa cum vrei si asa cum simti? Si, mai ales, exact cum te face pe tine fericit? Oricum, nimeni nu va scoate din buzunar niciun ban si nici nu va irosi vreun ropot de aplauze. Si e pacat. O viata data de pomana.

,,But if my life is for rent and …I don’t learn to buy
Well I deserve nothing more than I get
Cos’ nothing I have is truly mine”

(Dido – Life for Rent)

Puteți citi articolul și pe site-ul original: http://www.6simturi.ro/schimb-viața-full-option-pe-scenariu-de-oscar-rog-seriozitate.html

Acest articol a fost postat in 6 Simturi, Articole. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

2 comentarii

  1. primarul
    Postat martie 19, 2011 la 9:58 pm | Permalink

    Hei, de ce esti asa de suparata pe acea femeie? Poarta si dansa o masca, chiar daca e penibila!

  2. admin
    Postat martie 19, 2011 la 11:42 pm | Permalink

    Nu sunt suparata pe ea… sunt doar dezamagita. Ma asteptam mai mult de la ea, chiar daca, din pacate, ea insasi nu avea asteptari atat de mari de la propria persoana…

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>