Adopta un mitocan chiar azi sau de ce casa de nebuni nu-i ,,acasa”

Daca tara ma vrea deprimata, eu ma vreau senina. Asadar, am decis sa ma ajut pe mine insami ajutandu-mi patria maniaco-depresiva. Voi face un gest umanitar: o voi adopta. Pe ea, tara. Dar, pentru ca tara suntem noi, cu totii, asta inseamna sa-i adopt, implicit, pe toti mitocanii, ghiolbanii si badaranii care imi fac zilele amare. Atunci…asa sa fie!

Sa ne-ntelegem: nu sunt rupta de realitate. Dimpotriva chiar. M-am prins de multa vreme ca România nu mai e a mea, nici a urmașilor urmașilor mei, ci a cocalarilor cu ghiul pe deget și a pițipoancelor cu tricouri paietate D&G drapelate pe silicoanele cumpărate de ,,investitorul strategic”. Și, printr-o logică elementară, a ,,urmașilor urmașilor” lor. Care este. Mulți.

Problema e ca ma sperie adesea seninătatea pe care o simt când pun piciorul în afara granițelor țării. Oricât de apăsată de griji și stresată aș fi, acel ,,Immigration Line” luminos care mă așteaptă la intrarea în orice aeroport al lumii îmi dă o senzație de ,,acasă” infinit mai pregnantă decât sictireala cu care mă întâmpină agentul vamal ,,Maricica Popescu” de pe Otopeni, care se crede sora mai mică a lui James Bond pentru că ștampilează pașapoarte și care mă măsoară din cap până-n picioare cu o silă atât de densă încât nu mai are energie nici să-mi ureze amărâtul ăla de ,,Bine-ați venit!” cu care vamesii patriei binevoiau, pe vremuri, sa ma mai onoreze. Prin urmare, ca mama adoptiva a tarii mele, m-am decis sa fiu inteleapta si sa-i fac eu cadou, de fiecare data, un zambet larg. Al meu.

Mă simt mai ,,acasă” în orice alt loc în care bordurile nu se schimbă de trei ori pe an, miniștrii isi construiesc case, nu mausolee de 1.500 de metri pătrați pe bani publici și unde pot ieși în trafic fără să fiu băgată și scoasă din diverse locașuri doar pentru că nu am avut chef să trec pe galben și să las gorila cu chip uman care ascultă manele în Dacia din spatele meu să ajungă cu cinci secunde mai devreme la următorul semafor. Si, cu toata buna-cresterea de care dau dovada, m-am decis sa le daruiesc si ghiolbanilor din traficul patriei cel mai frumos zambet al meu. Ca si ei ,,este” oameni.

Mă simt mai acasă în orice loc în care bunul-simț nu este un handicap, buna-creștere nu este un semn de prostie și unde nimeni nu mă măsoară din cap până în picioare cu dispreț când mă duc să ma uit la vitrinele de la mall îmbrăcată în blugi, teniși și un tricou, în loc de rochie cu sclipici, tocuri de zece centimetri și patru straturi de machiaj, ca pe covorul de la Oscaruri. Ca urmare, m-am decis ca de acum inainte sa imi cumpar haine dintr-un loc mai putin nesimtit, si anume world-wide-webul, si sa pastrez mall-ul pentru filme si calatorii la librarie.

Mă simt mai ,,acasă” în orice loc în care oamenii ies în oraș ca să se distreze, să râdă cu poftă și să vorbească despre toate și nimic, nu să-și zăngăne cheile de la merțan și să stea încruntați în spatele ochelarilor negri Prada la 11 noaptea doar ca să se bată cu alți copii de bani gata în tricouri Cavalli și cai putere. Ca urmare, am de gand sa-mi beau cafeaua cel putin o data pe saptamana la BT-ul de pe Dorobanti, cu ,,Comedia umana” a lui Balzac in mana. In limba franceza.

Mă simt mai ,,acasă” în orice loc în care biletele la operă se epuizează cu săptămâni înainte, în care e coadă la muzee când e o expoziție nouă și în care oamenii nu se duc la teatru în adidași și pantaloni scurți. Si in care filmuletele erotice cu Oana Zavoranu si Pepe sau rufele murdare ale lui Iri si Moni nu reprezinta subiecte de dezbatere publica si nici nu sunt difuzate la telejurnal, in rand cu desfiintarea spitalelor sau cu cutremurul din Japonia. Asa ca am decis, din dragoste pentru tara mea, ca ar fi mai bine sa nu mai sustin asemenea acte de incultura, renuntand sa ma mai uit la televizor.

Mă simt mai acasă în orice loc în care oamenii reușesc să mai fie oameni, să mai fie buni, amabili și plini de speranță. Unde cineva încă îți mai cedează locul în metrou și te ajută să-ți urci câteva trepte valiza prea grea în loc să se uite indiferent, după care să facă mișto și să încerce să te agațe. Asa ca ma tenteaza sa ma alatur unui experiment facut periodic de o prietena proaspat intoarsa din America: sa mergem o data pe saptamana cu metroul, zambind tuturor calatorilor, in timp ce ei ne vor face semne de sisi la cap.

Mulți vorbim de lucruri mari, fundamentale, însă viața aparține lucrurilor mici. ,,The devil is in the details”, spun americanii. România despre care Mircea Badea zice pe bună dreptate că ne ocupă tot timpul este România fleacurilor care ne toacă nervii, a mărunțișurilor care ne fac să dăm cu capul de zid de mii și mii de ori, a zilelor care încep cu speranță și cu încercarea de a mai păstra o brumă de încredere în oameni și se sfârșesc cu amintirea unui claxon impertinent, a unei înjurături nemeritate sau a unui alt concitadin anonim care nu va ști niciodată cât de tare ne-a dezamăgit cu chiștocurile lui aruncate dintr-un X5 sau cu sticla de plastic pe care nu nimerește s-o bage in cosul de gunoi. Bunul simț e prea anevoios. Si totusi…

Sunt zile când vreau să-mi crească gheare în loc de unghii și să înlocuiesc buna-creștere cu tupeul. Să-mi trag un tricou mulat pe mine, să-mi înnegresc ochii cu rimel, să trântesc câteva pufuri de sclipici pe deasupra și să fiu fericită. Mă înspăimântă cât de mulți oameni sunt ,,fericiți” în felul ăsta. Si totusi… ma incapatanez sa cred ca exista si alte tipuri de fericire.

Fiecare dintre noi poate sa educe in loc sa arunce cu piatra. ,,Adopt” Romania de cate ori omor cu buna-crestere un individ nevertebrat care-si trage seva spirituala dintr-un chef cu tuica si Adrian Copilu’ Minune. Il omor cu bunul-simt, cu buna-crestere, cu un zambet larg, impertinent de larg si de ,,je m’en fiche-ist”. Imi pasa mai mult atunci cand decid sa nu-mi pese de rautatea din jur si s-o tratez asa cum merita. Exact, cu un zambet larg, sfidator de larg.

Iar in zilele – putine la numar, ce-i drept – cand tratamentul asta nu e indeajuns de terapeutic pentru starea mea de spirit, ma intorc, de fiecare data cu drag, nostalgie si reverenta la Eminescu. Si ii multumesc, cu o plecaciune, pentru ca, de peste secole, ne intelege si ne impartaseste atat de bine micile batalii zilnice.

,,Unde esti tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei

Sa-i imparti in doua cete – in smintiti si in misei

Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni

Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni…” (Scrisoarea III)

Puteti citi articolul si pe link-ul original: http://www.6simturi.ro/adopta-un-mitocan-sau-de-ce-casa-de-nebuni-nu-i-acasa”.html

Acest articol a fost postat in 6 Simturi, Articole. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>