Media aritmetica dupa Erica, Amelie si Rose

Se spune că suntem media celor trei oameni cu care ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Daca cineva care nu ma cunoaste mi-ar cere sa-i povestesc ceva despre mine, l-as trimite, însă, la trei filme si i-as cere sa faca o medie aritmetica a celor trei personaje principale.

Sunt un suflet batran, un ,,old soul”, cum spun englezii. Inca de cand aveam 18 ani, filmele cu care ma identificam nu erau cele cu adolescenti hormonali sau iubiri traite in vacanta de vara. Acelea ma plictiseau, ma agasau, mi se parea ca incearca sa reduca viata in complexitatea ei la o nuca banala, pe care s-o serveasca celor suficienti de creduli sa-si sparga dintii in ea. Ma regaseam, dimpotriva, in personaje mature, cu zbateri existentiale profunde.

Prima oara cand mi-a venit sa plang la un film nu a fost la 15 ani, cand am vazut ,,Titanic”  la Patria. A fost la ,,Something’s Gotta Give“, cu Diane Keaton si Jack Nicholson, pe cand aveam 20 de ani. Ma despartisem de prima mea ,,mare dragoste”, cu care relatia durase fulgerator de putin si, privind-o pe Diane Keaton – ,,Erica” in film – am simtit ca imi vad viata prezentata pe pelicula. Daca scadeam 30 de ani din varsta protagonistei, aceea puteam fi eu.

,,Esti o fata deosebita si intr-o zi o sa gasesti pe cineva special, eu nu sunt acea persoana” imi spusese frangatorul meu de inimi, care nu se simtea in stare sa se implice intr-o relatie mai profunda de-un capuccino fara cofeina si-un film la mall. ,,Erica, tu esti o femeie care merita iubita” ii spune playboy-ul Jack Nicholson Ericai, inainte de a-i da papucii. Si eu, si ea,  ne-am refugiat in scris. Si eu, si ea traiam prima noastra iubire deznadajduita. In acel moment m-am indragostit de personajul ,,Erica”. Am ras si am plans la acel film despre o femeie de succes, realizata si implinita, care se indragosteste stupid de persoana nepotrivita si isi da seama ca, la orice varsta, dragostea poate deranja si cea mai perfecta ecuatie.

Erica Barry: Sunt ca o gasculita proasta, care nu vrea sa inteleaga realitatea. Nu am fost niciodata, in toata viata mea, o gasculita. Nu e un rol atat de grozav.
Harry: Dar nu te-am mintit, Erica, ti-am spus mereu cate o versiune a adevarului.

*

Apoi a apărut Amelie, personajul cel mai diafan pe care l-am văzut vreodată pe peliculă. Și m-am recunoscut în ea într-o asemenea măsură încât, până în ziua de azi, filmul încă mă mai surprinde la a ,,n”-a vizionare și, de fiecare dată mai descopăr câte o trăsătură de-a mea de care uitasem până să mi-o amintească mica pariziană. Ca și Amelie, am fost un copil singuratic, cu propriile mele jocuri și lumea mea imaginară pe care o preferam, adesea, realității mult rea concrete, rezervate adulților care și-au pierdut sufletul de copil. Ca și ea, am fost o visătoare care dorea să salveze lumea, să îndrepte viețile oamenilor din jur, să facă din rau bine. Până când am înțeles, ca și Amelie, că lumii nu prea îi pasă și că uneori drumul spre Iad e pavat cu cele mai bune intenții. Chiar si asa, nu am încetat să încerc, nici să visez la povestea de dragoste pe care, cinstit vorbind, n-am avut niciodată curajul s-o trăiesc cu adevărat.

Raymond Dufayel(Omul-cu-oase-de-sticlă): Draga mea Amelie, tu nu ai oase de sticlă. Poți să suporți loviturile vieții. Și dacă lași și această șansă să treacă pe lângă tine, cu timpul inima ta va deveni la fel de uscată și casantă precum scheletul meu. Du-te și caută-l, pentru numele lui Dumnezeu!

*

Paradoxal, ultima sosită în viața mea a fost Rose. Deși filmul e vechi din 1996, abia prin 2000 l-am revăzut și l-am parcurs cu sufletul. Și m-am recunoscut pe deplin în personajul Barbrei Streisand: fata deșteaptă, cu simțul umorului și multă ironie, dar care a înțeles demult că n-o să fie niciodată nici spiritul petrecerii, nici papusa Barbie care suceste mintile barbatilor, nici prima femeie pe care cineva o observa la intrarea intr-o incapere. Și care se resemnează, după care se răzgândește. Și refuză să se mai resemneze. Și înțelege, în sfârșit, că tot ceea ce este ar trebui sa fie de-ajuns…

Gregory: Rose, îmi place la tine că ești o femeie sigură pe ea,  fermă, cu o logică de oțel, care nu se încurcă în mărunțișuri!

Rose: Parcă aș fi o companie aeriană.

*

Rose: ,,Vrei să-ți spun de ce îi invidiez pe oamenii care se iubesc? Ii invidiez pentru ca mi-ar placea să fie cineva care să mă cunoască si pe mine. Dar să mă cunoască cu adevărat. Să știe ce îmi place, de ce mi-e frică, pana si ce marcă de pastă de dinți folosesc…”
Puteţi citi articolul şi pe link-ul original: http://www.6simturi.ro/media-aritmetica-dupa-erica-amelie-si-rose.html

Acest articol a fost postat in 6 Simturi, Articole. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>