Paradoxul pronumelui personal la plural

Numai în cărțile de gramatică se începe cu persoana I singular. În viața reală, ,,eu” nu vine niciodată înainte de ,,noi”.

Mi-au placut intotdeauna orele de literatura si cele de gramatica. Ceea ce pentru multi dintre colegii mei era o tortura, pentru mine era un mister a carui dezlegare imi provoca bucurie: substantive, adjective, adverbe…toate mi se pareau rotite interesante in magia vorbirii.

In clasa a cincea, cand am ajuns cu studiul morfologiei la capitolul ,,pronume”, primul lucru pe care l-am invatat a fost ca se incepe cu persoana I singular – ,,EU”. Dupa aceea urmeaza Tu, El/Ea si de abia apoi Noi, Voi, Ei…

O logica valabila doar cand vine vorba de declinari, fiindca in viata de zi cu zi, in realitatea de dincolo de copertile cartonate ale manualului de Gramatica Limbii Romane, am invatat prea bine ca o insiruire fireasca incepe aproape intotdeauna cu ,,Noi”…

Nu conteaza neaparat ce facem ,,Eu” sau ,,Tu” … daca respiram cu optimism, daca zambim vietii in fiecare zi, daca ne luptam, speram, muncim sau ne realizam cu brio toate acele vise care nu au legatura cu dragostea. Nimic nu este atat de important precum apartenenta acestui ,,EU” la o structura mai complexa…aceea de ,,NOI”. Eu, fara noi, e incomplet. Așa cum în campaniile electorale sustinerea directa accentueaza calitatea (,,Popescu, garantat de IONESCU”), dacă se intampla sa fii femeie, starea civila iti da valoare si confirma faptul ca te afli in randul lumii : ,,Luata de nevasta de Popescu”.

Cel mai tare ma amuza declinarile pronumelui de la nunti. Mamele de mirese se simt, brusc, demne sa priveasca in jos la netrebnicele fiinte care, spre deosebire de fiicele lor, nu au reusit inca sa-si infiga un inel pe deget. ,,Cum, mama, n-ai de gand sa te casatoresti? Dar ce mai astepti? Uita-te la Inuța/Măriuța/Maricica mea”. Ce-i drept, vocea amuțește după ce Maricica apare acasă cu ochii umflați de plâns.

Nimeni nu-si frange mainile a revolta cand da de casnice fericite care n-au muncit o zi din viata lor, in schimb au degetele pline de inele de aur cumparate de sotiorul care le divinizeaza. Nimeni nu le intreaba ce au de gand cu vietile lor, nimeni nu susoteste pe la colturi ca Maricica n-a avut in viata ei vreun alt tel decat sa-si supravegheze menajera punand gogonele la murat sau sa-si imbrace rochiile cu trena la evenimente mondene. E ceva normal, Maricica e o invingatoare.

Daca ai o cariera insa, daca muncesti si te zbati sa ajungi undeva prin fortele proprii, dar fara niciun sotior si fara inel pe deget, esti o ratata din start: ,,Uita-te draga, nimeni n-a luat-o pe aia, inseamna ca e ceva in neregula cu ea“. Singurele victorii care valoreaza ceva in fata lumii sunt o verigheta pe deget si un buletin pe numele ,,dupa sot”. Orice altceva reprezinta doar o expresie a frustrarilor adapostite de femeile care n-au reusit sa obtina verigheta si buletinul nou.

Ironic sau nu, zilele trecute m-am intalnit cu fosta mea profesoara de limba romana din scoala generala. O femeie cu totul speciala, care mi-a insuflat si o parte din dragostea pentru literatura si creatie si pe care n-o mai vazusem de cel putin 10 ani. I-am povestit despre mine pe nerasuflate, cu bucuria de a-i confirma ceea ce-i spusese candva unei fetite timide, de 11 ani, care scria poezii si avea nevoie de mai mult curaj.

S-a bucurat si ea…am vazu-o in ochii ei mai batrani cu 15 ani fata de epoca in care ii vorbeau copilului in uniforma. Dupa care a venit si invariabila intrebare : ,,Bine-bine…. si cu dragostea? Cariera nu e totul pe lumea asta…”. Da, stiu… asa cum stiu ca asta este intrebarea inevitabila pe care ti-o adreseaza o persoana cu care nu te-ai vazut demult. Mai ales cand ai 27 de ani.

Cu toate astea, in timp ce mergeam inapoi spre casa, nu mi-am putut inabusi un regret, doamna profesoara…regretul ca viata nu e atat de simpla precum m-ati invatat acum 15 ani, cand ochii mei de copil se pierdeau prin cartea groasa de gramatica. Oricat de mult v-as fi iubit, ma simt putin mintita. Ba chiar un pic de tot tradata si dusa cu zaharelul. Asta pentru ca nici macar pentru dumneavoastra, doamna profesoara, nici macar pentru dumneavoastra … ,,eu” nu vine niciodata inainte de ,,noi”…

Puteţi citi articolul şi pe link-ul original: http://www.6simturi.ro/paradoxul-pronumelui-personal-la-plural.html

Acest articol a fost postat in 6 Simturi, Articole. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>