Vitaminele sunt cele mai triste medicamente

Foto: sxc.hu

Cate miligrame de tristete are un gram de fericire?

Era seara in care invatam unitatile de masura. Grame, miligrame, decigrame, kilograme. O seara de iunie, finalul unei zile lenese, genul de zi in care nu se intampla nimic, doar astepti sa se duca, s-o poti bifa in calendar ca pe inca una scursa in drumul spre vacanta. Scoala se termina peste fix o saptamana si pe marginea scaunului tronau trei umerase, din care trebuia sa-mi aleg tinuta pentru sceneta de sfarsit de clasa a cincea. Pana sa ajung la partea placuta, insa, stateam la birou si ma luptam cu miligramele, tema mea pentru a doua zi. ,,Deci un decigram are zece grame, un centigram are o suta”. Sau invers? Nici pana in ziua de azi nu stiu exact, pentru ca in acea seara am inceput sa urasc cu pasiune centigramele, kilometrii, litrii si mililitrii. De atunci refuz sa le numar, sa ma gandesc la ele, sa-mi pese. Habar nu am cat inseamna un miligram si nici nu vreau sa stiu. Cand inchid ochii insa, inca mai vad manualul deschis la acea lectie si ii aud vocea, chemandu-ma.

– Ce rochie ti-ai ales?
– Nu stiu, mamaie. Inca nu m-am hotarat. Mai e o saptamana.
– Nu mai bine iei rochita cea noua?
– Nu stiu… parca as vrea s-o port pe cea pe care mi-a facut-o Pica anul trecut.
– Da, dar asta e noua. Rochita de anul trecut poti s-o porti si maine la scoala, dar sceneta e ceva special.
– Nu stiu mamaie, lasa-ma, vad eu.
– Da, Puiut, lasa… mai e o saptamana…

Mi-a luat mana in mana ei si mi-a pupat-o, cum facea mereu, de drag. ,,Puiutul meu”, ma imbratisa ea. ,,Tu esti puiutul meu”. Imbratisarile ei erau tandre si-mi umpleau bratele. Ma tragea catre ea si ma tinea strans, ca si cum n-ar fi vrut sa ma piarda. Adesea ma trageam din imbratisarea ei, grabita, nelinistita, mereu intr-o goana catre altceva si altcineva.
– Lasa mamaie, vorbim mai tarziu.

Spre seara, au inceput sa sune telefoanele. ,,Nu, domnule doctor, nu se simte bine, puteti trimite pe cineva?”. ,,Stiu ca sunteti ocupat, dar totusi…”. ,,Bine, poate mai tarziu”. Am tras cu urechea, am privit cu coada ochiului si am incercat sa procesez informatia atat cat puteam de bine. Stiam ca fusese de mai multe ori in spital. O vizitasem si eu de cateva ori, de fiecare data gasind-o mai slaba si mai trasa la fata. ,,Mamaie face niste cure de vitamine” imi spunea mama, invariabil. Cu inocenta stupida de la noua ani, am crezut-o. Un copil din zilele noastre ar cauta pe Google si ar afla ca bunica lui are cancer in ultima faza. Eu inca mai credeam, cu binecuvantata naivitate, ca mamaie a mea face cura de vitamine.

Nu mi-am mai terminat niciodata tema cu unitatile de masura, pentru ca in acea seara mamaie a murit. Cu aproximativ o ora inainte, am simtit ca se va intampla ceva rau. Am inchis cartea si m-am asezat in genunchi, sa ma rog. A fost prima conversatie adevarata cu Dumnezeu pe care mi-o amintesc, in care L-am rugat ca mamaie sa se faca bine. Nu stiam de ce anume trebuie sa se faca bine, nu stiam de ce toata lumea se foieste in jur, stiam insa ca voiam acea apasare de pe suflet sa se duca. Voiam ca toata lumea sa plece acasa, eu, mama, tata si mamaie sa mergem la culcare iar a doua zi sa ne trezim cu totii ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. A doua zi sa fie una ca oricare alta. Doar o alta zi de bifat pana la vacanta.

Multa vreme dupa acea seara, m-am rugat cu o strangere de inima, indoita pentru prima oara de puterea rugaciunilor invatate de mica de la mamaie. Prima data cand ma rugasem cu adevarat, sfasietor, din tot sufletul meu mic de copil… raspunsul fusese unul negativ. Ma simteam tradata si a fost un dubiu cu care m-am luptat ani de-a randul. Un dubiu de care m-am vindecat cu greu, abia dupa multa vreme.

Ultima mea imagine cu mamaie ramane imbratisarea ei vlaguita. Mai putin apasata ca alta-data, cu mai putina putere, dar cu mai multa dragoste ca niciodata. Si cuvintele ei: ,,Da puiut, mai ai timp, mai e o saptamana”. De atunci, nu suport sa-mi spuna nimeni ,,Puiut”, desi a devenit un alint aproape banal al zilelor noastre. Nu mai pot nici sa calc prin Botosani, orasul care-mi va aminti pentru totdeauna de ea. Visez, insa, adesea, ca ma plimb prin apartamentul ei micut, de la etajul 1, ca mangai cu mana mobilierul bleu de bucatarie, ca ma opresc, ca de atatea ori, in fata stergarului brodat pe care il tinea deasupra aragazului, ca ma mai joc cu Iepurila, jucaria care ma astepta acolo in fiecare vara, sa vin de la Bucuresti pentru cateva zile.

Inca mai vad scara blocului de pe Talpalariei, mai simt in nari mirosul de castraveti pusi la murat, imi amintesc copiii din fata blocului si de bratarile cu cerneala ale Sandei, fata vecinului de palier. Acel apartament din Botosani ramane decorul celor mai multe dintre visele mele. Chiar daca acum apartine altcuiva, noaptea e inca al meu. E inca al lui mamaie. Iar ea e inca acolo.

Acum, la 27 de ani, recunosc ca mi-am pierdut exercitiul imbratisarii. Ma stanjeneste, ma intristeaza, ma face sa ma simt nelalocul meu. Sunt genul de om pe care atunci cand il iei in brate, il faci sa se simta stingher, ca un copil care merge pe bicicleta dupa multa vreme si nu mai stie exact cum sa-si tina echilibrul. Nu mai am reflexul, nici usurinta de a-mi umple bratele cu mirosul si caldura altcuiva, ca in copilarie. Am citit candva un eseu al unui autor american despre faptul ca trei imbratisari pe zi sunt minimul necesar ca sa crestem ca oameni, sa fim mai fericiti, mai senini, mai plini de viata. Il cred, pentru ca nu exista remedii care sa suplineasca lipsa imbratisarilor, ca o vitamina minune pentru cei cu prea putine motive de a iubi. Oamenii cu deficienta de imbratisari invata sa traiasca asa toata viata, hranindu-se cu resursele acumulate in copilarie. Atunci isi primeau zilnic portia consistenta, adesea neceruta, dar atat de necesara. Ca sa creasca.

Un singur lucru ma urmareste si acum. Faptul ca nu am plans cand am aflat ca a murit. Am stat impietrita, ca un pion pe o tabla de sah care invata pentru prima data ca jocul se mai si termina, ca exista si ,,sah-mat”. Am plans, in schimb, peste o saptamana, imbracandu-ma cu rochia pentru sceneta. Am plans pentru ca am inteles ca acel ,,peste o saptamana” despre care vorbea mamaie a venit fara ea. Si mai ales am plans pentru ca era doar inceputul. Era prima din toate saptamanile care aveau sa vina fara mamaie.

Puteti citi articolul si pe link-ul original: http://www.6simturi.ro/vitaminele-sunt-cele-mai-triste-medicamente.html

Acest articol a fost postat in 6 Simturi, Articole. Adauga in Bookmark acest link. Urmareste comentariile noi cu RSS feed pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu este niciodata publicata sau transmisa unor terte persoane. Required fields are marked *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>