Cel mai trist lucru este sa vrei sa faci tot ce poti pentru un prieten…sa te bati cu ,,baietii rai”, sa iei viata de guler, sa strigi, sa urli, sa dai cu pumnul in masa…si, de fapt, sa nu poti face nimic altceva decat sa te rogi, sa speri si sa crezi.
Da, credinta poate muta muntii din loc, insa uneori e omeneasca dorinta de a putea face NOI ceva: ACUM, AICI, in ACEASTA clipa
Pe Veronica o cunosc de cand avea 12 ani si eu 15. Compunea melodii la pian si visa sa fie o mare cantareata in Italia, tara in care se nascuse. Parintii ei plecasera, ca sportivi de performanta, pe vremea lui Ceausescu, iar Vero se nascuse cu spirit de ,,italiano vero” get-beget. Cu mult inainte de YouTube si WeTransfer, imi trimitea prin posta CD-uri impachetate grijuliu cu ultimele melodii compuse si cantate de ea, imi scria cu entuziasm despre visul ei de a face muzica si suspinam amandoua ascultand versurile lui Kelly Clarkson la melodia ,,Because of You”. Cand venea in Bucuresti, mancam la restaurantul chinezesc de pe Lascar Catargiu si faceam glume pe seama diferentelor dintre Italia si Romania. Vorbea si vorbeste o romana perfecta, dar de fiecare data era stresata ca nu face bine pluralul cuvintelor. Eu eram tot timpul stresata ca italiana mea e mai mult un fel de spaniola pronuntata apasat. Ea imi corecta ,,il congiuntivo” iar eu ii explicam ca se spune ,,plante”, nu ,,plănți”. Si radeam amandoua. Mult. Ne faceam planuri. Vorbeam despre iubirile noastre, impartasite si nu prea. Ne proiectam viitorul. Ne imaginam cum vor arata vietile noastre peste doi ani, peste cinci, peste zece. Si radeam. De fiecare data. Radeam a speranta.
Uneori mi se pare ca toate astea au fost intr-o alta viata. De la sfarsitul lui 2007 nu mai stiu nimic de Vero, pentru ca a rupt toate legaturile cu mine, cu parintii ei, cu muzica. A fost ademenita intr-un grup sau secta (nici nu stiu cum sa-l numesc) din Italia, care i-a anulat vointa, elanul, dragostea de viata si de muzica. Suna cinematografic, dar asemenea oameni traiesc printre noi, liberi si nestingheriti. Oameni care pozeaza in homeopati, terapeuti alternativi si psihologi de suflet si care dau peste cap vietile tinerilor impresionabili. Daca ati auzit despre disparitia – in urma cu 20 de ani – a Yleniei, fiica lui Al Bano si a Rominei Power, atunci Veronica e un ,,deja vu”.
Cu cinci ani in urma, a plecat de-acasa, s-a mutat intr-un sat de langa Como, si-a sters toate videoclipurile de pe net, si-a schimbat contul de Facebook intr-un pseudonim prin care glasuieste despre schimbarea fundamentala a vietii si necesitatea de a lasa totul in urma pentru a se purifica, nu mai tine minte nimic, nu mai vrea nimic, nu ne mai cunoaste. Cand cineva din ,,fosta ei viata” incearca sa o caute si s-o roage sa-si revina in simtiri, ii priveste, incearca sa rosteasca ceva, dar nu reuseste…si apoi se indeparteaza in fuga. Dupa cateva zile, persoana respectiva primeste acasa un ordin de restrictie.
Astazi e ziua ei, aniversarea de 26 de ani. Ultima oara cand ne-am vazut, abia implinise 21. Ma gandesc de multe ori daca as fi putut face altfel ceva din ce am facut, daca vreun gest de-al meu ar fi putut misca in vreun fel mecanismul destinului ei. Pe 24 ianuarie ma gandesc mai mult ca oricand. Si imi aduc aminte, cu tristete si neputinta, de ultimul lucru pe care mi l-a spus, in vara lui 2007. Intr-un amestec de italiana si romana, cu o hotarare care imi pare acum aproape premonitorie. ,,Nu uita, tesoro. Orice s-ar intampla, io ti voglio un mondo di bene”…
